Hai la teatru

Doi bărbaţi rataţi, fiecare în felul său, pun la cale o faptă bună. Doar că binele are conotaţii diferite pentru fiecare individ în parte.

Molly (Lelia Ciobotariu) a rămas nevăzătoare pe când avea 10 luni. Mama, bolnavă psihic, nu şi-a bătut prea mult capul cu îngrijirea copilului, sarcina fiind asumată de tatăl judecător. Iar el a învâţat-o atât de bine pe fetiţă să desluşească tot ce o înconjoară, încât Molly a ajuns chiar să “vadă” culorile florilor. La aproape 40 de ani, Molly l-a cunoscut pe Frank Sweeney (Şerban Pavlu), un visător incurabil, un autodidact, un suflet nobil (doar swenney este un spiriduş rasat) care-şi petrece timpul studiind prin biblioteci şi, din când în când, făcând afaceri fără sorţi de izbândă (vezi creşterea albinelor sau a caprelor iraniene). Într-o lună s-au căsătorit, iar Frank şi-a găsit o nouă temă de cercetare: şi-a pus în cap să o scoată pe Molly din lumea fără de imagini şi culoare. A găsit un medic (Victor Rebengiuc) şi împreună au convins-o pe Molly să se opereze la ochi. Chiar dacă din punct de vedere medical operaţia a fost o reuşită, psihicul nu a vrut să iasă din întuneric. Bezna a cuprins-o definitiv pe Molly care a sfârşit într-un spital de nebuni.


Personajele nu-şi vorbesc între ele, ci se adresează spectatorului de parcă acesta ar fi un jurnalist ce are de scris un articol şi trebuie să-şi verifice informaţia din trei surse. Detaliile de început plictisesc, Frank îşi pierde firul istoriei pe parcurs, încurcându-se în prea multe amănunte, Molly tot învârte scaunele pe scenă, în timp ce doctorul îşi îneacă ratarea în tărie.

Piesa te prinde abia spre final, în ultimele 10 – 15 minute – cam târziu, aş spune. De remarcat scenografia (Andu Dumitrescu), jocul discret de alb-negru pe centru şi micile pete de culoare pe lateral, acolo unde-şi joacă rolurile cei doi bărbaţi cu vederea oarbă. Fundalul, format din linii şi pătrate albe şi negre, crează iluzia optică şi întăresc subiectul piesei.