Hai la teatru

Cine nu-şi mai aminteşte de subiectul “Tanacu” poate găsi informaţii aici, aici, aici şi aici.

În ultimii ani, presa a tot măcinat cazul Tanacu. Am urmărit şi eu relatările reporterilor TV, articolele din presa scrisă, ba chiar am descoperit că există şi un blog dedicat subiectului. Link-ul acestuia este inclus în rândul de mai sus. “Spovedanie la Tanacu” a lui Andrei Şerban / Tatiana Niculescu Bran, însă, te obligă să priveşti lucrurile dintr-o altă perspectivă. Este de salutat faptul că spectacolele organizate la Teatrul Odeon sunt urmate de discuţii cu publicul. Aşa îţi poţi da seama cine discerne şi cine nu, cine acuză şi cine poate comenta obiectiv sau câtă (in)toleranţă există în noi.

Andrei Şerban radiografiază România noului secol şi mileniu. Nu vezi o imagine prea frumoasă, dar nu e vina lui. În plus, tu – spectatorul, eşti la rândul tău inclus în analiză pentru că te afli pe scenă, adică exact în locul în care se întâmplă totul. Poate nu-ţi place ce vezi, dar asta nu înseamnă că (i)moralitatea, bigotismul, (ne)încrederea, homosexualitatea sunt cuvinte care îţi sună necunoscut sau că astfel de lucruri nu se întâmplă. Vrei să le ignori? E dreptul tău. Dar ele se petrec, în mare parte şi din cauza indiferenţei tale.

Piesa începe în tonuri terne, toţi actorii fiind aliniaţi în fundal pe două băncuţe. Acţiunea începe să curgă brusc şi eşti aruncat direct în vâltoare. Este mult non-verbal şi tocmai de-asta nu rămâi impasibil. Emoţiile te încearcă şi uneori simţi nevoia să intervii. Îţi înghiţi gândurile şi nu ştii ce te macină mai mult: faptul că ceea ce ştiai despre cazul prezentat poate fi “altfel”; că, din cauza prejudecăţilor, nu poţi accepta că lucrurile ar fi putut îndreptate; că sunt oameni care fug de răspundere sau că indolenţa, pe care o vezi aproape în fiecare zi, n-a trecut neobservată de regizorul care-şi petrece mult timp în afara ţării?

Jocul actorilor este dublat de proiecţii cu “personajele” reale. O cunoşti pe Chiţa, îl asculţi pe părintele Daniel şi revezi reacţia localnicilor. Dar pe scenă (sau în cartea Tatianei Bran) apar şi detalii necunoscute sau nerelatate de presă. Suferinţa Irinei îmbracă forme noi, iar ajutorul pe care-ar fi trebuit să-l primească de la specialişti [responsabili] se transformă în mustrări de conştiinţă.

Nu voi intra în mai multe detalii, pentru că acest spectacol TREBUIE văzut. Închei, însă, prin a spune că finalul este cât de poate de autentic (”the case is closed”, deci românul poate sărbători cu mici şi bere). Toţi actorii au fost extraordinari, unii dintre ei jucând mult peste aşteptări (Ramona Dumitrean, Andreea Tokay, Florentina Ţilea). Sper ca cele trei fete să reuşească să se desensibilizeze rapid, pentru că încărcătura emoţională le poate stoarce şi chiar afecta în timp.