Hai la teatru

“Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne — să lăsăm încolo orice modestie; căci e ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuţiei; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai ţâşni adevărul?” (Câteva păreri, Ion Luca Caragiale)

* * *

“S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur şi de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie şi de cerneală violentă. Boierii de atunci erau naivi; cei de astăzi sunt adânci; aceia erau grosolani, din topor; aceştia sunt cilibii şi subţiri. S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu şi cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culţi şi independenţi, proletari intelectuali, cu carte şi condei si mai ales cu principii.” (Grămătici şi măscărici, Ion Luca Caragiale)

* * *

“Este elementar într-un teatru că toţi actorii trebuie să vorbească tot intr-un glas, adică să aibă cu toţii un diapazon statornic. Duminecă seara multe scene s-au jucat aşa încât părea că un actor vorbeşte din pimniţă şi altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulţi era şi mai ciudat. La o întrebare şoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde. Apoi ar mai fi de dorit ca figuranţii, coriştii şi rolele de a doua şi a treia mână să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfăţişează pe scenă; adică, la moartea vreunui erou, jalnici să fie, iar la nuntă, cheflii; şi daca s-ar putea să nu mai stea drepţi şi la rând, soldăţeşte, că doar disciplina dramatică se deosebeşte de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în faţa scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarăşii lui de luptă, chip şi seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune şi să scape patria de vrăjmaşi, voinicii lui, stă drepţi la linie, fără să-l asculte, şi se gândesc: unul, că s-apropie Sfântul Dumitru, altul, că n-are palton ori că s-a rupt ghetele, altul, că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi, însă, fiecare şi le ştie, şi nu privesc de loc pe public, care ar dori să vază pe “tovarăşii de luptă” ai eroului ce moare puţin mai mişcaţi de pierderea căpitanului lor. Direcţia de scenă ar trebui să se cam gândească la îndreptarea acestor cusururi înveterate în teatrul românesc. Sfârşim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeaşi luare-aminte cu care se citesc măgulirile şi laudele banale, gratuite sau nu.” (Teatru românesc, Ion Luca Caragiale)