Hai la teatru

Aşa îmi începeam întotdeauna povestirea unui vis când eram mică. Primele cuvinte precedau şuvoiul de imagini şi iluzii pe care (mi se părea că) le văzusem sau le avusesem. Spiriduşii de atunci erau, de fapt, elfii prezenţi cu sute de ani în urmă în textele marelui Will. Dar asta aveam s-o descopăr muuuult mai târziu.

Dacă, prin definiţie, “Romeo şi Julieta” este cunoscută drept tragedia dragostei, atunci “Visul unei nopţi de vară” este o comedie a iubirii. Cea mai nouă – ultima – montare îi aparţine regizorului Dragoş Galgoţiu, iar scena care o găzduieşte este cea a Teatrului Metropolis. Spectacolul a fost lucrat la detaliu şi cu mult umor de calitate. Până şi mitul spânzuratului stârneşte zâmbete.

Nu voi intra în amănunte referitoare la text, care este relativ apropiat de ceea ce a scris Shakespeare. Nu mă voi referi nici la personaje – acestea depind mereu de viziunea regizorului (de data asta Snout devine Snug, Bottom – Botton, Fairy – Puck tânăr etc).

Vreau să scriu despre jocul actorilor, despre coloana sonoră, despre costume şi despre finalul piesei, care te mişcă şi care-ţi oferă ceva pentru clipele de după. Momente frumoase, reale …

Încep, aşadar, cu Marian Râlea, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu şi Marian Ghenea, care susţin aproape tot spectacolul. Marele defect al pieselor lui Shakespeare este durata şi fără momente care să te scoată din amorţeală, te plictiseşti şi-ţi pierzi concentrarea. Tocmai de aceea Râlea este delicios şi are pasaje – nu puţine – în care-şi uimeşte colegii prin inventivitate şi spontaneitate. Aş putea spune că a fost cel mai bun din distribuţie. Mi-au mai plăcut Vlad Logigan (Lysander) şi Radu Iacoban (Demetrius). Sexul frumos a fost bine reprezentat de Alina Grigore (Helena), partiturile celorlalte colege neavând însă nimic ieşit din comun. Cu părere de rău…

Galgoţiu, care semnează şi ilustraţia muzicală, te poartă de această dată prin ambele emisfere – reprezentând visul şi realitatea, legând vechiul de nou, dar acoperind bine şi geografia mondială (doar Shakespeare a devenit, prin opera sa, universal) -, trecând cu uşurinţă de la tangoul argentinian la muzica hip-hop. Costumele susţin, din punct de vedere vizual, sunetele, deşi coloristica formală (costumaţia reprezentanţilor curţii) aduce mai mult cu hăinuţele purtate de Barbie.

Aminteam de final, care are un impact puternic asupra spectatorilor. Actorii coboară de pe scenă (de fapt şi de drept urcă, dată fiind arhitectura sălii) şi strâng mână celor care, puţin mai devreme, îi aplaudau din tot sufletul. Atingerea aceea, privirea susţinută, te determină să le transmiţi direct ceea ce simţi: felicitări, bravo! Este un moment de magie pentru ambele părţi, fiecare dintre ele plecând acasă cu un zâmbet, cu o satisfacţie. O întâmplare deloc întâmplătoare, tot mai mulţi regizorii apelând la acest artificiu (Andrei Şerban, Alexandru Dabija, ba chiar şi Oana Pellea/Sandu Mihai Gruia în Buzunarul cu pâine).