Hai la teatru

“Aşa e soarta crudă a unora – să nu-ţi poţi câştiga existenţa, să nu ştii cum să te abţii de la băutură, să nu-ţi aduci aminte astăzi de promisiunea pe care ai făcut-o ieri.” Ian McEwan, Sâmbătă, Editura Polirom 2006. Citesc cartea de câteva săptămâni şi nu mă satur de ea. Dar totul ajunge la un sfârşit. Mă bucur, însă, că mi-a picat sub ochi această frază după ce-am văzut piesa “Imnul” (sau Ajutorul) de la Metropolis: am ştiut imediat cum va începe acest comentariu.

O familie ca oricare alta, formată din patru persoane (Joszi, tatăl; Aranka, mama; Lenke, fata cea mare; şi Csilla, mezina), cu o stare materială deloc de invidiat, încearcă să-şi vadă de viaţă într-o normalitate relativă. Nicio familie nu este scutită de probleme, iar cea care macină liniştea celor patru este direct legată de consumul excesiv de alcool. După o zi de muncă, Joszi (Mihai Constantin) dă o tură pe la crâşmă şi, după ce bea de rupe, se întoarce acasă. Ajunge de obicei pe la miezul nopţii şi începe să cânte imnul, trezindu-şi familia şi vecinii. Nu-i place rutina şi după o vreme începe s-o cam altoiască pe Aranka (Luminiţa Gheorghiu). Azi aşa, mâine mai rău, ba un ochi umflat, ba o mână ruptă… Copiii se ascund speriaţi prin ungherele apartamentului plin de mizerie – serviciile de salubrizare sunt scumpe, iar Joszi nu-şi permite să arunce gunoiul pentru că nu are bani pentru aşa ceva. Colac peste pupăză, vecinii încep să se plângă de zgomote, anunţă autorităţile, acestea aplică amenzi… Bani nu sunt nici pentru mâncare, darămite pentru plata abaterilor de la lege. Aranka începe să se împiedice şi ea de sticla de băutură, gunoaiele se tot adună prin casă, Joszi apare la televizor, iar autorităţile se autosesizează: copiii trebuie instituţionalizaţi.

Cam acestea ar fi, pe scurt, faptele. Ce este în spatele lor? Un puternic mesaj social, o radiografie a unei probleme care sapă ca apa în stâncă şi în faţa cărei toată lumea are aceeaşi atitudine: o admiră, dar nu intervine să-i schimbe cursul. E mai sigur aşa, altfel cine ştie… Alcoolul este o problemă pentru multe persoane, indiferent de statutul social. Violenţa domestică este o consecinţă şi tinde să devină, dacă nu cumva a devenit deja, o cutumă. Multe femei, mai ales cele care au fost crescute într-un astfel de mediu, se autovictimizează şi acceptă să fie tratate aşa cum au văzut că s-a întâmplat ani de zile în casa lor doar pentru că aceasta este normalitatea în care s-au dezvoltat. Nu este vina lor, ci a noastră, a celor care auzim, privim şi trecem mai departe: unii fericiţi că problema e departe de ei, alţii nepăsători, alţii comentând “Lasă, că a făcut ea ceva! Nu degeaba o bate!”

Alice Barb, regizoarea piesei, a reuşit să redea ceea ce noi refuzăm să vedem. A creat o fântână, prin a cărei apă răzbate strigătul de ajutor al victimelor violenţei domestice. Strigătul nu este unul isteric, ci e mai mult un clipocit. Tocmai de aceea nu oricine îl poate auzi. Tu, spectatorule, poate zâmbeşti la unele replici, poate lăcrimezi la altele, poate te duci acasă şi-ţi plesneşti puţin nevasta – din dragoste, evident. Oricum ar fi, de la piesa asta nu pleci indiferent. De acum depinde doar de tine dacă vrei să schimbi ceva – în viaţa ta, în viaţa comunităţii, în societatea în care trăieşti. Tu eşti responsabil!

Foto: Sorin Radu