Hai la teatru

Emoţii puternice – revoltă, neputinţă, scârbă, îndurare, ură, compasiune – pe toate le trăieşti în piesa “Extrem” (titlul original Extremities), a cărei premieră a avut loc vineri, 3 octombrie, la Teatrul Odeon. Textul îi aparţine lui William Mastrosimone şi a fost pus în scenă prima dată în 1982, pe Broadway.

În mai 1978 am cunoscut o femeie de 55 de ani care fusese victima unui viol. [...] După luni de zile, a început procesul. [...] Cazul a fost respins. [...] Pe scările tribunalului, violatorul i-a spus (victimei): Crezi că acum a fost rău, dar stai să vezi data viitoare.” Semnează însuşi Mastrosimone, iar versunea integrală poate fi citită în caietul program pe care vă sfătuiesc să-l cumpăraţi. Vă rog, însă, ca – dacă nu vreţi să-l păstraţi – să nu-l aruncaţi. Duceţi-l la un adăpost pentru victimele agresiunilor sexuale. Sau la un tribunal. Sau la o clinică de psihologie. Oriunde, numai nu fiţi indiferenţi. Nu ignoraţi realitatea. Vă place sau nu, o acceptaţi sau nu, ACEASTĂ realitate există.

Trei tinere împart un apartament. Una dintre ele, Marjorie (Crina Mureşan) a ajuns mai devreme acasă şi îşi consumă timpul cu o serie de exerciţii fizice. Arată bine şi depune ceva eforturi pentru a-şi păstra forma şi formele. Un bărbat intră peste ea, în casă. Invocă tot felul de motive idioate (ba caută un amic căruia i-a împrumutat nişte bani, ba vrea să dea un telefon), când de fapt obiectivul iniţial i-a fost clar: violul. Începe lupta, forţa masculină doborând femeia la pământ. Bărbatul (Mihai Smarandache) nu suportă să fie refuzat şi-i cere femeii, sub pumni şi palme, să-i adreseze cuvinte duioase şi să-i facă declaraţii de iubire. [primele persoane ies deja din sală. în faţa mea, o doamnă în jur de 50 de ani plânge.] Marjorie îşi dă seama că oricât s-ar opune, nu va face faţă muşchilor decât prin inteligenţă. Artificiul dă roade şi, din asuprită, devine asupritor. Actul nu se consumă. Ea scapă din strânsoare şi, în timp ce insecticidul pulverizat în ochii violatorului îşi face efectul, îl imobilizează pe individ.

Agresorul nu e prost deloc şi trece la manipulare. “Ce dovezi ai? Cine-o să te creadă?” Poliţia o să-l prindă, dar – în lipsa problelor – or să-i dea drumul. Încă în stare de şoc, ei îi ia ceva timp ca să proceseze informaţia. Într-adevăr, n-o s-o creadă nimeni. Atunci, ce să facă?! Ce să facă?! Toarnă benzină pe el, gata-gata să-i dea foc. Renunţă la idee şi alege să-l îngroape de viu. Exact în acel moment ajunge acasă şi Terry (Nicoleta Lefter), una dintre colegele de apartament.

După ce Terry află ce s-a întâmplat, începe trasarea sarcinilor şi asumarea responsabilităţilor: una sapă groapa, alta îl păzeşte pe golan. [un alt cuplu se ridică şi pleacă] Rămas cu Terry în casă, violatorul pozează în victimă şi îşi reia rolul de manipulator. Dictonul divide et impera dă roade şi de această dată. Începe să-i relateze ce-a citit când le-a violat corespondenţa (carevasăzică, acţiunea fusese premeditată), iar încrederea lui Terry în Marjorie este zdruncinată cu fiecare secret dezvăluit.

Când groapa este pe jumătate săpată, se întoarce acasă şi Patricia (Antoaneta Zaharia), cea de-a treia locatară. Acesta este momentul de cotitură, punctul din care încep să se emită judecăţile de valoare, să planeze semnele de întrebare asupra moralităţii şi să apară primele acuzaţii la adresa victimei. După câteva minute, îţi vine să te ridici şi să strigi: “Oameni buni, femeia asta e victimă! Nu cumva pierdeţi din vedere acest lucru?” Povestea continuă, dar versiunea mea se opreşte aici. Veţi vedea cu ochii voştri ce se mai întâmplă…

Mă întreb câte persoane vor avea curajul să meargă la această piesă – care te poate încarca emoţional peste gradul normal de suportabilitate – şi, mai ales, câţi spectatori vor rezista până la capăt. De altfel, în ziua premergătoare premierei, o întrebam pe Crina Mureşan cum se pregăteşte psihologic pentru acest rol. În timp ce-mi răspundea la întrebare, i se făcea pielea de găină. Şi nu era pe scenă…

Toţi cei patru actori joacă senzaţional: Crina Mureşan (victima) şi Mihai Smarandache (violatorul) se implică total în rol şi reuşesc să reducă numărul de expresii licenţioase la limita acceptabilului. O pensionară din spatele meu se declara, la un moment dat, oripilată, dar a rămas în sală până la sfârşit. A acceptat, într-un final, că, într-un act de violenţă, politeţea şi dulcegăriile nu-şi au locul. Nicoleta Lefter şi Antoaneta Zaharia sunt delicioase. Apariţia lor destinde puţin atmosfera printr-un comportament perfect natural în astfel de situaţii. Numai că atunci când Trudi îşi destăinuie propria experienţă (ea chiar a fost violată, şi încă în copilărie), începi să umbli din nou după batistă.

Muzica subliniază bine momentele de suspans, reflectoarele îşi întăresc fluxul sau pierd din intensitate pentru a pune în lumină ceea ce trebuie să vezi sau, dimpotrivă, pentru a te obliga să-ţi imaginezi singur ce se petrece pe scenă. Tot ansamblul, inclusiv decorurile şi costumele, este conceput astfel încât să-ţi menţină atenţia concentrată atât pe conţinut, cât şi pe formă.

Singurul minus, dacă ar fi să găsesc totuşi un cusur, vine dinspre caietul program. Violenţa împotriva femeii este un fenomen întâlnit şi în România. Tocmai sau mai ales de aceea, eu aş fi inclus şi date despre situaţia din ţara noastră, eventual câteva link-uri utile. Persoanele interesate să afle mai multe despre acest subiect pot merge aici, aici, aici sau aici.