Hai la teatru

După multe spectacole în care a avut alături diferiţi parteneri, Răzvan Mazilu şi-a luat inima-n dinţi şi a urcat pe scena Teatrului Odeon singur, în spectacolul “Umbre de lumină”, un one man show cu o coregrafie semnată de francezul Philippe Trehet. “Cred că ideea de solo mă caracterizează cel mai bine pe scenă. Ideea de a exista singur pe scenă, într-o ‘groapă cu lei’, mă incită, mă provoacă la modul total, îmi place pentru că eu pot să controlez totul”, spune artistul despre sine pe site-ul personal.

Reprezentaţia este compusă din patru momente care inspiră suferinţă, durere, dragoste pentru ceva ce a fost sau aşteptarea unei iubiri ce-ar putea urma. Este viaţa în sens invers. Mazilu deschide spectacolul îmbrăcat în negru, de parcă ar fi la un pas de moarte. Decorul este compus din bare spânzurate de tavan, pe care artistul le ocoleşte cu graţie, dar mişcările sale nu-ţi sugerează sentimentele, ci ţi le forţează.

Urmează un al doilea moment, de-a dreptul însângerat. Proiecţia de pe fundal ţi-l dezvăluie pe Mazilu în toată goliciunea sa, într-un pat matrimonial, pătat de sânge şi dureros de singur. Se rostogoleşte continuu, se umple de roşeaţa patului, suferă… Şi??

Un nou fragment ni-l înfăţişează pe coregraful-dansator în chip de femeie. Cred că este partea cea mai frumoasă a show-ului, Mazilu simţindu-se perfect în rochia creată de Doina Levinţa, unduirile sale şi mobilitatea extraordinară a corpului fiindu-ţi dezvăluite în toată perfecţiunea lor. Acestea sunt punctele tari ale lui Mazilu, iar episodul în cauză este unul cu multe semne de exclamare.

Copilul dinspre final (pare că) îţi induce intrarea în viaţă, începutul căutării şi al auto-descoperirii. Totul este stricat, din păcate, de poezia recitată gâfâit de Mazilu după efortul fizic depus timp de o oră, fără nicio încărcătură emoţională, fără punctuaţia recitatorului de profesie, fără rezultat. Dacă ar fi apelat pentru acest ultim paragraf la Marcel Iureş, de exemplu, rezultatul ar fi fost unul cu adevărat spectaculos.

Tot pe site-ul său, Răzvan Mazilu spune: “E foarte frumos la final de spectacol, la aplauze. De fapt, îmi place acea comuniune care se naşte între cei de pe scenă şi spectatorii din sală, bucuria faptului că unii au creat iluzia, misterul, iar ceilalţi s-au lasat ‘minţiţi’ frumos”. Cu părere de rău, mie nu îmi plac minciunile. Nici măcar cele frumoase.