Hai la teatru

Matei Vişniec este, cu siguranţă, un dramaturg “en vogue”. Fapt susţinut, de altfel, şi de luna octombrie 2008, dedicată integral dramaturgului de către Salome Lelouch şi Cine13 Theatre. Dar textele lui par să prindă şi în România, iar teatrele se întrec să includă în repertoriu piesele semnate de un autor pe care, la un moment dat, şi-l vor disputa trei ţări: Franţa, România şi Moldova. Nu mă credeţi? Să vă dau câteva exemple: Angajare de clovn, Buzunarul cu pâine, Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu întâi, Istoria comunismului povestită pe înţelesul bolnavilor mintali, Caii la fereastră, Ultimul Godot sau, cu voia dumneavoastră ultima pe listă, Ioana şi Focul. Şi lista nu e completă.

Replica “Eu sunt miracolul” rostită de Ioana (Dorina Chiriac) stârneşte deopotrivă mirarea povestitorului (Marius Manole) şi zâmbetele actorilor. Năluca, apărută din senin, e încăpăţânată şi vrea să spună lumii versiunea ei de istorie: “Eu sunt un mit, iar miturile nu mor niciodată. Şi pentru că voi povestiţi prost povestea mea, am venit eu însămi să-mi spun povestea“, nu se lasă Ioana. Cade la pace cu povestitorul, care-i oferă jumătate de şansă: ori cap, ori pajură. Nici nu contează cum pică moneda. “Nu ştiu cum se face, dar în faţa istoriei cei care câştigă întotdeauna sunt povestitorii…“, afirmă cine altul decât…

Aşa începe Ioana şi focul, jucată din această toamnă la Teatrul de Comedie în regia Cătălinei Buzoianu şi cu o distribuţie formată exclusiv din tineri: Dorina Chiriac, Marius Manole, Dragoş Hulubă, Aurelian Bărbieru, Laura Creţ, Mihaela Măcelaru, Teodora Stanciu, Domniţa Ciolacov, Gloria Găitan, Irina Sârbu, Lari Giorgescu, Simina Constantin sau Roxana Florea. O piesă ca o apă tonică, antrenantă, amuzantă, cu nişte costume eco (fibre naturale) şi cool, în care actorii joacă şi se joacă pe şi pe lângă scenă, implicând publicul şi sufleurul.

Este un spectacol cu şi pentru tineri, mai ales pentru cei care nu au timp sau cărora nu le place să citească istorie. În parte, scenariul pare să fie scris în tehnica jurnalistică, pentru că faptele sunt prezentate de persoane diferite, fiecare variantă cu accent pe detalii aproape de sufletul naratorului şi în funcţie de măiestria sa. Interesant este că fiecare actor, cu excepţia Dorinei Chiriac, interpretează mai multe roluri. Totodată, talentele paralele sunt exploatate din plin (Lari Giorgescu, Simina Constantin). Ansamblul cântă, dansează, mută recuzita, aleargă. Totul îţi insuflă prospeţime, bucurie şi plăcere. Şi, pe acoluri, linişte: relaxarea că scena noastră îşi regăseşte lumina şi că teatrul românesc a încăput pe mâine bune.

Am stat la acest spectacol pe rândul trei, devenit primul din cauza noilor dimensiuni ale scenei. Am fost, astfel, mai aproape de actori şi de trăirile lor. Şi tocmai de aceea am putut s-o urmăresc pe Dorina Chiriac mult mai bine decât aş fi putut-o face în alte condiţii. Are un control extraordinar asupra emoţiilor. Plânge instantaneu, pentru ca în secunda următoare să râdă din tot sufletul. Expresivitatea ochilor, mobilitatea feţei, dicţia perfectă, volumul sunt caracteristici care dau valoare rolului pe care-l interpretează. “Ca un povestitor umblat ce sunt, pot să vă spun că popoarele cred în miracole“, este una dintre replicile din Ioana şi focul. Poate că Dorina Chiriac nu este un miracol, dar credeţi-mă pe cuvânt: joacă “fetiţa asta” un teatru…