Hai la teatru

Coincidenţă sau nu, toate cele trei piese vizionate de Hailateatru aseară în cadrul Festivalului Naţional de Teatru pot fi încadrate în zona Psi:

1. Odihna sau puţin înaintea sfârşitului, Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte, cu Marian Râlea în rolul principal. Creatorul, fie el om de teatru, scriitor sau pictor, este într-o permanentă căutare. Din această cauză, oricât de mult şi-ar dori să se odihnească, nu poate. Pentru că atunci când eşti relaxat fie te bântuie ideile sau conceptele noi – şi asta nu este odihnă, fie te redescoperi – şi nu toţi oamenii sunt pregătiţi pentru o astfel de introspecţie. O piesă Jung-iană, în care ideile devin materie, iar oamenii se dematerializează. Măşti care plâng, păpuşi care merg, un Guliver care-i manevrează pe pitici aşa cum vrea el. Gândurile îl macină pe om, fără ca acesta să aibă vreo putere asupra lor. Profunzime alterată de o nuditate fără motivaţie. Decât, poate, dacă procesul de creaţie ar fi liber de conţinut. Altfel, idei deosebit de interesante la capitolul scenografie.

2. Camera de hotel, Teatrul Odeon din Bucureşti. Aceeaşi cameră de hotel (603), trei întâmplări, trei personaje cu tulburări psihice, mai mult sau mai puţin curabile. Primul moment poate ilustra o tulburare de personalitate. Un schizofrenic (Marcel Iureş) apelează la serviciile unei prostituate (Antoaneta Zaharia). Ca din senin, apare un “prieten” (Mircea Constantinescu), care şi consumă actul sexual. Cu instinctul primar satisfăcut, psihopatul începe să-i povestească femeii despre fosta sa soţie, ucisă, doar că prostituata nu-i acordă bărbatului atenţia cuvenită. Motiv suficient pentru ca (şi?) aceasta să fie omorâtă. Rămâne întrebarea: cine-a ucis-o pe soţie?! Iureş îşi interpretează rolul foarte bine, umplând unele goluri cu umor. Actul doi aduce în aceeaşi cameră de hotel un cuplu care şi-a pierdut unicul copil, o fetiţă de doi ani. Mama (tot Antoaneta Zaharia) a depăşit pragul şocului posttraumatic, având deja halucinaţii. A venit la New York ca să se întâlnească cu medicul psihiatru. Soţul (Pavel Bartoş) îi stă alături, aşa cum a jurat, mai ales în momentele în care soţia pierde contactul cu realitatea şi trăieşte într-o lume fantasmagorică. El îi poartă aceeaşi dragoste şi îi oferă mai mult decât sprijinul moral. Îi vorbeşte ca unui copil, încercând cu delicateţe să o facă să accepte întâmplarea tragică. O atitudine pe care orice psiholog şi-ar dori-o de la familia pacientului. Ultimul şi cel mai savuros act este pur feminim. O fetiţă (Paula Niculiţă), şi ea aparent tulburată psihic, este târâtă de mama ei (Antoaneta Zaharia) la o vrăjitoare (Liana Mărgineanu). Dar imaginaţia copilului depăşeşte cu mult clarviziunea magicienei. În timp ce aceasta din urmă nu reuşeşte să vadă în zaţul de cafea decât că bunica este bine-merci în lumea-fără-de-întoarcere, fata se distrează de minune în odaia de alături cu o “buni” plină de viaţă (Dorina Lazăr). Ba mai află şi unde este ascunsă cheia de la seiful în care este depozitată suma de bani ce îi va fi asigurat micuţei un viitor fără de griji. Mult umor, multă imaginaţie, un final ce te obligă să ieşi din sală cu zâmbetul pe buze.

3. Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii! Ultima piesă văzută a fost Privighetoarea şi trandafirul, la sala Atelier a Teatrului Naţional. Este genul de spectacol care merită să fie transpus pe CD (Humanitas Multimedia l-ar putea include în colecţie), acesta putând fi utilizat cu succes în terapia de relaxare. Marius Manole mă impresionează din nou, fără a face nimic special. Recită cu o forţă magnetică, cu inflexiuni adaptate contextului, ochii fiindu-i plini de lacrimi. Carmen Ungureanu şi Eduard Adam îl susţin cu o coregrafie simplă, dar cu un non-verbal de excepţie. O alegorie care te fascinează şi care te constrânge să apreciezi şi mai mult trandafirii roşii. Un mix muzică-text-mişcare-proiecţie tulburător.