Hai la teatru

Acesta este primul post scris de pe telefonul mobil. Lumea evolueaza, iar noi trebuie sa fim la curent cu tehnologia. “Noi” adica oamenii, iar aici ii includ si pe cei care se duc la Fitness, pentru ca, nu-i asa, si salile de sport sunt in pas cu tehnicile si cu metodele moderne. Salile cu staif, vreau sa spun.

Ce-o avea gimnastica de intretinere cu teatrul, o sa va intrebati… Legatura a fost facuta, iata, de Teatrul de Comedie, care a incheiat seria premierelor bucurestene din anul 2008 cu Fitness, un monolog scris de Jacques de Decker, sustinut de Mihaela Teleoaca si regizat de Mihai Bisericanu, un (pre)text strans legat de locul si rolul femeii in societate.

de Decker (pentru cei interesati, domnia sa este Secretarul Permanent al Academiei Regale de Limba si Literatura Franceza din Belgia, critic literar, scenarist si jurnalist si, printre altele, un sustinator activ al subtitrarii filmelor ca metoda de incurajare a invatarii limbilor straine) nu este un nume nou pentru scena romaneasca, o alta piesa de-a sa – Joc de interior – fiind montata ca spectacol-lectura in cadrul Festivalului International de Teatru 2005 din Sibiu.

Dar sa revin la Fitness. Ai in fata o sala de sport, cu tot felul de aparate. Este goala, dar de undeva, din vestiar, se aud icnetele unei persoane care-si pune costumul de antrenament. Apare ea, blonda, inalta, subtire, cu toate boarfele in brate, sfioasa si nu foarte orientata. Pare sa nu stie prea bine la ce folosesc fiarele din jurul ei (o greseala regizorala, as spune eu, pentru ca pe parcurs iti dai seama ce poate – si imaginea arata clar cat de mult poate – actrita din fata ta). Ea incepe sa lege o conversatie cu cei din sala – asa cum face multa lume care se duce la fitness. Dincolo de lucrarea musculaturii, vizitele la sala de sport sunt considerate de unii drept “oportunitati de socializare”.

Incalzirea este un proces lent, care trebuie sa antreneze fiecare muschi in parte – la spectatori, vorbim despre exercitiile de tonifiere a muschilor mimici, in timp ce actrita creaza conexiuni intre partile anatomo-atractive ale femeii (sani, fese) si diferitele stari, momente si legaturi socio-amoroase. Franturile de ritm si emotiile sunt punctate regizoral prin intermediul luminii, ca intr-o caricatura in care replica este continuta in bulina de deasupra capului personajului cuvantator.

Personajul nostru depaseste bariera verbala a comunicarii si trece la o abordare fizica. Isi provoaca privitorii sa-si dovedeasca mobilitatea (cati oameni isi mai pot duce piciorul la gura dupa varsta de trei ani?), sa se atinga (merge ea insasi catre ei si le strange mana), dupa care – cu un curaj enorm – ii impinge pe spectatori sa se ia in brate. Momentul in care Mihaela Teleoaca i-a pus pe George Mihaita, directorul Teatrului de Comedie), si pe ambasadorul Belgiei sa se imbratiseze a starnit hohote de ras. In seara in care am vazut noi spectacolul, publicul i-a fost unul apropiat, fiind format in mare parte din colegi si cunoscuti, dar ma intreb – si poate o sa-mi spuneti dupa ce vedeti piesa – care va fi reactia unor spectatori neavizati, introvertiti, poate chiar ostili, caci exista si oameni care au mari probleme atunci cand spatiul intim le este violat, fie si cu bune intentii.

Textul lui de Decker este unul placut, cu elemente de comic modern, uneori subtil, continand si pasaje emotionale. Este o fotografie a relatiei dintre femeie si barbat, privita tridimensional: fata-tata, femeie-partener de viata, mama-copil. Pentru ca de fapt, oameni buni, acele stari de care aminteam mai sus, sunt cele prin care trece o femeie insarcinata, o femeie al carei univers linistit si relativ sigur se schimba nu neaparat din dragoste pentru partener, ci din iubirea pentru samanta ce inmugureste si incepe sa creasca in abdomenul pastrat, cu atata truda, plat si ferm.

fotografie preluata de pe site-ul Teatrului de Comedie