Hai la teatru

Vă invitam zilele trecute la piesa Pshuta (Denuded) jucată în sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Pe mulţi dintre cei care-au acceptat invitaţia i-am văzut la intrare şi la ieşire, ba chiar am discutat cu unii dintre ei. Comentariul de final a fost cam acelaşi, indiferent dacă spectatorul a fost bărbat sau femeie: “nu mi-a plăcut piesa, dar actriţa a jucat extraordinar.”

Lucru de înţeles. Ce să-ţi placă într-o piesă al cărei subiect este agresiunea sexuală la care este supusă o fetiţă de 10 ani?! Şi cum de-a fost pusă în scenă o situaţie inacceptabilă?! Dar tocmai despre asta este vorba: întâmplări de genul acesta fac parte din viaţă. Unii le-ar numi “ştirile de la ora 5″, alţii – pur şi simplu realitate. O realitate dură, căreia puţin îi fac faţă şi care lasă urme adânci, pe viaţă. Nu sunt cicatrici şi poate ăsta este motivul pentru care nu vedem – sau ne ferim să observăm – traumele prin care trec oamenii de lângă noi. Teatrul social nu ne lasă indiferenţi. Ne obligă să privim mai ales atunci când imaginea din faţa ochilor este una hidoasă; ne forţează să pătrundem în colţurile înnegrite de suferinţă ale caselor în care se petrec nenorociri.

Vă mai amintiţi cum fetiţele de la noi îşi completau odată oracolul? La fel şi Mira, care îşi traduce în cuvinte, într-un jurnal, trările. Nu are o viaţă foarte uşoară. Are o mamă surdă, care îşi creşte singură cele două fetiţe şi a cărei neputinţă o îndeamnă să dea un anunţ în ziar: “caut bărbat care să ne ofere un acoperiş.” N-a fost decât primul pas spre o tragedie fără margini. Cel care ar fi trebuit să le ofere protecţie le chinuie, le umileşte, le transformă în unelte ale propriei plăceri, fie că aceasta este de natură pur funcţională sau sexuală. Animalul ajunge chiar să-şi violeze fiica vitregă, ştiind că oricât ar ţipa, strigătul ei nu va fi auzit de mamă.

În afara rolului de excepţie, au mai fost câteva detalii care mi-au mers la suflet. Cine a fost în Israel ştie cât de arid este pământul acolo. Probabil de aceea, în viziunea regizorală, nisipul a avut reprezentări multiple: a fost timp (cei patru ani de suferinţă prin care trece Mira se scurg pe tot parcursul spectacolului din conul suspendat), a fost cerneala cu care Mira îşi completa jurnalul, a fost materialul care acoperă mizeria umană. În scenografie predomină negrul (durere, secrete de nepătruns) şi albul, culori folosite de evrei în zilele de sărbătoare.

Nu ştiu cât de autobiografic este textul jucat de autoarea însăşi. Cert este că Miki Peleg Rothstein a avut o mamă surdă şi un tată vitreg. O amprentă mai mult decât personală în acest monolog… cutremurător.