Hai la teatru

În civilie îi cheamă Ana Pepine, Dana Paraschiv, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru şi Silviu Man. Pe scenă sunt cinci. Toţi cinci. Dan Puric, cloşca lor, îi numeşte copii şi, ca orice copil, cei cinci se joacă. Ţie nu-ţi rămâne decât să-i priveşti de la distanţă, aşa cum te uiţi la oricare copil: cu bucuria că-l poţi urmări, cu gândul că acum-acum face o trăznaie, cu grijă – să nu se lovească, cu atenţie – să nu se bată, cu speranţa că puiul de om învaţă. Joaca acestor cinci copii, însă, nu este o simplă zbenguială. Ei transmit un mesaj, spun o poveste. Cum de multe ori adulţii nu înţeleg ce spun copiii, ei îţi explică: “dorim să vă spunem o poveste despre nebunia lumii şi despre bucuria ei, despre miracolele care ne înconjoară, dar pe lângă care trecem cu toţii, din viteză, în fiecare zi. Dorim să vă vorbim tăcând, despre ceea ce nu se vede (decât cu ochiul… liber).”

Între visul de dimineaţă, cel din care te trezeşti, şi visul de peste noapte, cel în care te cufunzi, se compun şi se descompun piesele unui puzzle, fiecare om având propriul desen de completat. Unele piese pot fi comune, dar depinde de imaginaţia fiecăruia să le identifice şi să le aşeze la locul lor. Greu e începutul şi atunci ai nevoie de o călăuză, să-ţi îndrume paşii, să te înveţe cum să ocoleşti obstacolele, imaginare sau reale, până ajungi să dai cu capul de ele…

Şi pentru că am amintit de puzzle, iată câteva dintre momentele alese de cei cinci: tăietorul de lemne şi pădurea care se încăpăţânează să crească la loc; negocierea (oricât ne-am chinui noi să spunem “da” în toate limbile, când vine rusul şi spune “niet”, s-a dus naibii şi gazul, şi înţelegerea); femeia şi dorinţa de înfrumuseţare (calitatea depinde întotdeuna de suma încasată de medic); discursul prezidenţial (ce plăcere să vezi că şi cel mai înalt demnitar din stat devine o maşină teleghidată, dirijată de serviciile speciale); cosaşul (chiar şi moartea poate fi răpusă dacă nu are coasa ascuţită); dragostea (pentru unii, o iluzie). Cu alte cuvinte, deciziile pe care le luăm au întotdeauna consecinţe asupra noastră şi a celor din jurul nostru. Un moment special, regăsit şi în Don Quijote, a fost fuga. De această dată, prin efectul luminii şi al bilelor căzute pe scenă (ca o ploaie), a provocat tuturor celor din sală o stare de încântare sublimă.

Cifra cinci semnifică simţurile (văz, auz, miros, gust şi pipăit), elementele materiei (lemn, foc, pământ, apă şi metal) sau manifestarea omului aflat la capătul evoluţiei sale biologice şi spirituale. Aceşti cinci tineri nu sunt ajunşi la capăt, ci sunt abia la început. Unul promiţător. Dacă s-ar lăsa şi de fumat…