Hai la teatru

Vineri, cum îmi petrecui soareaua văzând piesa Molto, Gran’Impressione, nu n-am găsit dacă să râz or să plâng. Împrejurările fură de partea mea, pen’că aflai teatrul ce acum îl mai găseşti doar în fascicole. A fost o îmbinare de stări de lucruri. Totul fuse “ceva nemaipomenit, ceva de spaimă”. A fost TEATRU. Negrăbit, nealterat, fermecător, o “spumă de drojdioară”, cum i-ar spune Mateiu Caragiale.

Acţiunea “a unduit agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din literatura” zugrăvită de Romulus Vulpescu după înfăţisările unei vremi depărtate şi străjuite de Costache Faca, Matei Millo şi Costache Caragiali. Ai fi zis că alunecoasele vorbe, lipsite de funingime şi mucegai, ce te fac să cunoşti ameleaţa aprigă a culmilor, au pierit în rămăşiţele întârziate ale lumii de odinioară, dar ia că apucară şi noile vremi.

Mircea Albulescu şi Ileana Stana Ionescu, “cucoana în malacov”, iar “boierul cu favoriţi”, deşi cocârjaţi de păţaniile drese de prea-măriţi, au avut căutături semeţe şi vorbe răspicate. Făcură, alături de mai sfredelitorii Tomi Cristin, Magda Catone, Ovidiu Cuncea, Oana Vânătoru, Ileana Olteanu, Ilinca Goia, Monica Davidescu, Andrei Duban, Armand Calotă, Dorin Andone, Răzvan Oprea, Raluca Petrea, Orodel Olaru, Daniel Badale, Afrodita Androne şi Silviu Oltean, făcură ziceam sindrofie mare.

“Credincioasă prejudecăţilor până la habotnicie“, lumii i-a pierit îngâmfarea când i-a auzi pe actori grăind. Darul pe care ei l-au avut în privinţa aceasta a fost mai uimitor decât ţinerea noastră de minte. Orice mărunţiş de fleac de nimic a avut felul său anume care i-a lăsat pe toţi fără memoria ananghiilor de mai devreme din zi. Făureala artiştilor i-a făcut pre mulţi să se hohotească şi să afle că faima se înalţă deasupra muritorilor de rând.

Scriitura a pomenit mai mereu de trecutul teatrului nostru, când dând-o pe frantuzeşte, când mergând pe lângă limba din Anglitera. Întovărăşirile de cuvinte, îndelung încumetate, au fost sublime şi ne-au redat plăcerea de a le asculta, ba chiar de a le lectura.

Fără a născoci ceva, piesa este un giuvaeriu, “A fost di granda”, ca să-l amintesc din nou pe Mateiu Caragiale şi îi jelesc pe cei ce n-or merge să o vază. Recunoştinţă le păstrez tainicilor cămătari Romulus Vulpescu şi Dan Tudor, care au deschis baierele trecutului, nelăsându-ne să ne prăpădim în dezamăgire şi dezgust – de care suntem prea sătui – şi poftindu-ne să ne fandosim printr-un tunel al timpului. De-acuma depinde de noi dac-om vrea să ne însărcinăm şi să mai citim câte-o veche fiţuică şi să răpunem cu dispreţ damblageala unora ce râvnesc la avuţii morale şi la alte capriţii financiare.

Sfârşitul avu răsunet, dar nu prin el însuşi, ci prin felul în care se petrecuse. Şi de-om sta în cumpănă şi-om avea ţineală de minte, i-om cinsti şi le-om ura de sănătate marilor noştri actori, care fac dintr-o zdreanţă de hârtie o bucurie cât o răpăială de toamnă.

Notă inspirată de textele lui Mateiu Caragiale