Hai la teatru

A purtat numele de Ştefanida, Vasilisa, Zabina, Anca, Clitemnestra, Fifina, Wanda, Rosaura, Margareta, Gina, Gilda, Silvia, Beatrice, Carmina, Ara, Sonia, Veta, Irina. A fost doctoriţă, soţie, patroană, nebună, peţitoare, amoreză, o doamnă nervoasă. Acum e Cameristă la Teatrul Naţional, iar lumea o cunoaşte şi o recunoaşte după adevăratul nume: Florina Cercel. S-a născut la Piatra Neamţ, iar pe 28 ianuarie înplineşte 66 de ani.

Vă miră titlul? Am folosit un sinonim pentru cameristă. Mie-mi sună mai bine, mai apropiat sufleteşte de Florina Cercel de care mă distanţasem după ce-am văzut-o în Istoria comunismului… Şi astăzi simt un gust amar în gură. De ce-or accepta actorii noştri să joace în porcării?! Este o întrebare retorică, iar astăzi, mai mult decât oricând, îi înţeleg răspunsul.

Florina Cercel este o femeie frumoasă. Are o privire cu care te poate străpunge, te poate împunge, îţi poate sugera sentimentalism, dar şi ură de moarte. Are o voce puternică – chiar sexy, dacă e să ne luăm după standardele contemporane – şi o dicţie perfectă. Are, aşadar, multe atu-uri pentru noul rol. Şi mai are ceva: are bun simţ. Un bun simţ care, atunci când mişelului de spectator îi tot zbiera telefonul “Tati, tati”, a făcut-o să-şi înghită replica “Acolo era…”, să se oprescă şi să aştepte ca neghiobul să fie dat afară din sală în urările de drum bun pe calea cunoscută ale celor din sală.

Ce face o cameristă ştie toată lumea, job description-ul este universal. Ce nu ştie nici măcar cel ce-o plăteşte este că cea care îndeplineşte această “funcţie” este om. Un om care poate iubi ca amantă (niciodată soţie) sau ca slujnică devotată. Un om care suferă ca un câine atunci când cineva din casă e bolnav, atunci când soţia îşi înşală bărbatul sau atunci când copilul din grijă este bolnav. Un om care ştie multe, dar tace mâlc, care vede că lucrurile ies din matca firescului, dar nu poate divulga niciun secret. Şi tăcerea macină, toacă şi în final ucide, măturând totul în cale, precum şuvoiul de apă nestăvilită.

Afli tot de la cameristă, nu-i nevoie s-o întrebi nimic. Îşi toarnă singură o ceaşcă de cafea, aromată şi tare, iar tu poţi să stai liniştit, să fumezi (un trabuc dacă pofteşti), să sorbi câte-un pic din licoare şi să te pui la curent cu detaliile din viaţa ei şi a celor pe care-i slujeşte. Destăinuirea se petrece mult după ce faptele s-au consumat, deci singura ta plăcere e să stai, s-o asculţi şi s-o priveşti. Ai ce vedea. Ai ce admira. Îţi mai aruncă o ocheadă când şi când, din ochii ăia superbi ai ei, aşa, peste umăr, să nu ştii şi să nu-nţelegi dacă doar se joacă cu tine sau te ispiteşte de-a dreptul.

Şi totuşi, acolo, pe la margine, pe la un colţ de suflet, poposeşte când şi când un amar. Sapă adânc în mal de pântec şi oricâtă iubire ar înconjura-o, oricâtă bunăstare ar ocroti-o, nimic nu înlocuieşte dragostea de mamă ce-ar fi putut-o da. Se mulţumeşte să privească şi să deretece după fata lui, cel ce n-a ştiut niciodată şi nici nu va afla că el a avut şi că ea nu va legăna în veci un copil.