Hai la teatru

Don Quijote şi credinciosul său slujbaş, Sancho Panza, s-au urcat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, acolo unde-i stă bine unui spectacol care promovează valorile culturale şi normele morale din întreaga lume.

Pe parcursul a 80 de minute, spectatorul – indiferent de culoare, sex sau religie – este purtat dintr-un colţ (Orientul Îndepărtat) în altul (continentul tuturor posibilităţilor, America) al globului, însă ce-i drept, e drept – fără a părăsi emisfera nordică. Naţionalitatea celor din sală sau locul în care s-au născut chiar nu contează, pentru că în ceea ce se întâmplă pe scenă te recunoşti fie că eşti amerindian, rus, spaniol, francez, japonez sau român. Pentru fiecare există un moment specific, un mesaj, un ceva-acolo care-ţi stârneşte zâmbetul sau îţi curentează circumvoluţiunile. Apropos, aţi mai auzit vreodată căluşarii? Nu e nicio greşeală, am scris bine: auzit. Pentru că nu trebuie să priveşti, ci să asculţi. În afara muzicii, pe care o recunoşti cu uşurinţă, ritmul o să-ţi mai dezvăluiască şi “Tot pe loc, tot pe loc”, şi multe alte sunete care compun melodii extrem de cunoscute. Şi pentru că tot am ajuns la speţa neaoşă, tabloul care-i zugrăveşte pe români redă masa câmpenească, cu grătare şi seminţe scuipate pe câmp, cu ţărani traşi la umbră, fără manele – slavă Domnului.

La prima vedere, ai spune că spectacolul este unul uşor, pe care l-ar putea înţelege şi-un copil. De altfel, chiar au fost câţiva părinţi care şi-au adus copiii la teatru. Nu prea este aşa: acesta nu este un “produs” pentru copii, după cum nu este niciun “produs” facil. Fără un nivel cultural cel puţin mediu, nu sunt mulţi cei ce-l pot descifra pe The Don Quijote al lui Dan Puric.

Multă lume are numai cuvinte de laudă la adresa calităţilor excepţionale ale lui Puric. Sunt şi mulţi cei ce-l cârcotesc. Cert este că, în cazul de faţă, Dan Puric reuşeşte să-l facă pe Don Quijote să se exprime fără cuvinte, dar astfel încât să fie recunoscut pretutindeni. El nu mai este spaniol, după cum nici morile de vânt nu mai sunt olandeze. Quixote poate fi un samurai japonez, un cavaler al mesei rotunde, un căluşar de-al nostru sau un pacient într-un ospiciu. Important e ce face, nu ce spune. Şi nu spune, pentru acest Don Quijote nu vorbeşte. El descoperă, priveşte, admiră, urăşte, călăreşte, iubeşte, suferă şi atacă numai din priviri, cel mult prin gesturi.

Alături de el este, fireşte, Sancho Panza. Undeva, aproape, se află Dulcineea. În spatele lui Don Quijote, însă, stau masele. Mase de tineri. De tineri actori. Actori tineri care dansează excepţional (mă refer la băieţi) atunci când sunt încălziţi şi când repetă serios. Şi spun asta pentru că începutul nu a fost unul foarte promităţor. Se vedea lipsa de antrenament (mă rog, sărbătorile) şi pauza mare dintre spectacole. Dar pe măsură ce au înaintat în poveste, tracul a dispărut şi sincronizarea s-a legat. Mă întreb cum ar fi spectacolul ăsta dacă ar juca în el membrii trupei Alvin Ailey. Sau cei de la Stomp.

Despre Don Quijote vorbeam. Şi despre povestea lui, reinventată sau reambalată de Puric. În esenţă, este aceeaşi: boierul porneşte să descopere lumea pe un cal şi pe lângă un măgar încălecat de servitorul Sancho Panza. Dar cum sclavagismul a fost abolit, sluga are şi ea momentele ei de strălucire. Şi nu-i de colea să-l vezi pe Constantin Dinulescu bătând step. După ce parcurge în lung şi lat lumea asta mare, Don Quijote sfârşeşte bolnav, într-un spital de nebuni. Inima îi pare zdrobită – aşa reiese din rezultatele scanării 2 şi 3D -, iar doamnei cu coasa începe să-i miroasă a carne proaspătă. Te aştepti să urmeze marginea, lumea de dincolo. Dar, cum îi place lui Puric să citeze, “toate lucrurile tremură la margine”, aşa că “dincolo” poate începe foarte bine o nouă viaţă, una plină de “iubire şi credinţă”, adică exact limitele care ar trebui să-l definească pe om.

fotografii preluate de pe site-ul Companiei Passe-Partout Dan Puric