Hai la teatru

Să asişti la un spectacol de teatru japonez în România este o şansă rară, dar să vezi trei piese total diferite ca gen (No, Kyogen şi teatru contemporan) în numai două zile, este un adevărat răsfăţ. Suntem recunoscători pentru experienţa inedită Teatrului Naţional, Teatrului Ion Creangă, Ambasadei Japoniei la Bucureşti şi Fundaţiei Japonia, care au deschis săptămâna trecută seria evenimentelor dedicate anului de prietenie dintre Japonia şi ţările dunărene şi celor 50 de ani de la reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia.

# Prima piesă jucată pe scena sălii mari a Teatrului Naţional a fost Obagasake (Sake-ul mătuşii), o comedie (kyogen) cu două personaje: o femeie, proprietara unui magazin de băuturi şi nepotul său. Acesta-şi roagă mătuşa să-l servească cu licoarea tradiţională japoneză (sake-ul este un fel de ţuică din orez), dar la refuzul mătuşii hotărăşte să o păcălească. Îşi pune o mască de demon pe figură, năvăleşte peste ea în casă, o sperie, intră apoi în locul unde era depozitată băutura şi bea până adoarme. Mătuşa îl descoperă şi, evident, îl ocărăşte. Kyogen este un gen de teatru despre care se crede că provine din China şi care a fost adus în Japonia în secolul al VIII-lea.

# A urmat apoi Aoi no ue (Doamna Aoi), o dramă (No) bazată pe o operă clasică din secolul al XI-lea (epoca Heiană, în care confucianismul şi influenţele Chinei cunoşteau apogeul) şi care tratează exorcizarea spiritului viu al doamnei Rokujo (amanta lui Genji) din trupul doamnei Aoi (soţia prinţului Genji, acum însărcinată).

Teatrul No este principalul tip de dramă muzicală clasică japoneză, care a început să fie jucat încă din secolul al XIV-lea. Interesant este că tradiţia le cere actorilor care joacă No să nu repete împreună, fiecare dintre cei prezenţi pe scenă – indiferent că este vorba de actori, de muzicieni sau de componenţii corului – repetând individual sau sub “supravegherea” unui membru de vază al şcolii.

Elementele care caracterizează teatrul No sunt scena, costumele, măştile, corul şi instrumentele. Singurul ornament prezent pe fundalul scenei, care simbolizează un templu shintoist, este kagami-ita (pictura unui pin). Costumele sunt diferite în funcţie de roluri: mai bogate, mai mătăsoase şi mai colorate în cazul demonilor şi al feţelor împărăteşti şi mai cenuşii în cazul muzicienilor şi al membrilor corului. În teatrul No, măştile sunt purtate doar de actorii care joacă în rolurile principale şi întruchipează femeile sau divinităţile.

Un detaliu care ne-a atras privirea a fost evantaiul, care este purtat de toţi actorii, indiferent de rolul pe care-l joacă. Atunci când intră sau ies din scenă, muzicienii şi membrii corului ţin evantaiul împăturit fie în mână, fie în centura de la kimono. Când cîntă, insa, muzicienii îşi pun evantaiul alături, iar membrii corului îl ţin în mână, sprijinit de podea, ca pe o sabie. Un articol deosebit de interesant despre importanţa evantaiului în teatrul No este disponibil aici.

Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc cele două forme de teatru? Şi în cazul teatrului No, şi în Kyogen actorii sunt numai bărbaţi. Piesele Kyogen au o durată mai scurtă, numărul personajelor fiind mai mic (numai două sau trei) decât în teatrul No. Mersul actorilor din teatrul Kyogen este mai “occidental”, în timp ce în teatrul No mersul este oarecum exagerat. Kyogen parodiază, în timp ce No divinizează ritualurile budiste sau şintoiste. În Kyogen, accentul se pune pe dialog şi pe acţiune, în timp ce în teatrul No este mai importantă muzica şi/sau dansul. De obicei, în Kyogen nu se poartă măşti decât în situaţia în care personajul este o divinitate, iar varietatea acestora este mult mai mică decât în teatrul No. O diferenţă evidentă constă şi în costumaţie, aproape minimalistă în Kyogen. Cei interesaţi de subiect găsesc detalii suplimentare aici.

# Teatrul contemporan japonez a fost reprezentat de spectacolul Yaneura (Podul) al companiei Rinko-gun. Douăzeci şi trei de scene (Căminul, Piaţa, Camera copilului, Filaj, Locatarul mansardei, Samurai, Prezentatoarea, Sicriul, Alergie la polen, Jurnalul Annei Frank, Magazinul universal, Camera goală, Cabana, Ursuleţul de pluş, Vijelie nocturnă, Mama şi fiul, În vizită, Înapoi acasă, Liftul, Casa de carton, Câmpul de luptă, Fabrica şi Amintire) şi cam tot atâtea întrebuinţări ale unui singur obiect: un pod, mai precis o căsuţă din lemn, disponibilă doar pe Internet, care se poate amplasa oriunde şi care asigură izolarea de lume a oricărei persoane. Textul radiografiază noua societate japoneză care a exportat peste meridiane nu numai tehnologie înaltă, ci şi fenomenele hikikomori şi karoshi.

Povestea este a unui om de afaceri al cărui frate mai mic, student, s-a sinucis într-un pod comandat de pe Internet. Deşi produsul este deosebit de popular, producătorul este de-a dreptul misterios, iar fratele cel mare porneşte în căutarea firmei care-l fabrică. Momentele comice se împletesc cu cele de-o tristeţe fără margini (cum să ajungi să invidiezi fericirea Annei Frank?!), toate creând senzaţia că urmăreşti un roman poliţist. Într-un fel, locatarii podurilor se aseamănă cu personajul lui Herman Melville, Bartleby, diferenţa fiind că aceştia nu se retrag într-o sferă, ci într-un trapez, comunicând totuşi pe mess, lăsându-se aşteptaţi de familie, sechestrând alte persoane sau adăpostindu-se în singurul loc disponibil.

Conform BBC, la puţin timp după premiera piesei Yaneura, în 2002, peste un milion de japonezi, în mare parte băieţi, deveniseră hikikomori (izolaţi). Lucru întărit şi de Yoji Sakate, autorul şi regizorul piesei, care declara că iniţial îşi catalogase piese drept science-fiction, pentru ca apoi să vadă la vânzare pe piaţa japoneză construcţii izolate fonic, aproape identice ca formă cu podul său.