Hai la teatru

“Acest text este mai degrabă o situaţie decât o piesă de teatru. Mi-ar plăcea ca oamenii să o perceapă în acest mod; ca un material brut pentru o discuţie improvizată decât un experiment pentru crearea unui text dramatic cu început, mijloc şi final.” Semnează Thorvaldur Thorsteinsson. Am preluat citatul din caietul program al piesei And Bjork, of course, scrisă de Thorsteinsson, aflată în repertoriul Teatrului “Toma Caragiu” din Ploieşti şi adusă în Bucureşti, mai precis la Teatrul Odeon, la începutul acestei săptămâni.

Şase personaje sunt în căutarea propriei identităţi. Sunt îndrumaţi de moderatoarea Asta (Clara Flores), care nu mi-a fost clar dacă este terapeut sau trainer. Dacă ar fi să o aşez în context local, românesc, aş spune că e trainer, dar ţinând cont de ţara din care provine autorul, ar putea foarte bine să fie terapeut. În demersul său analitic are alături un DJ (Alin Teglas) care nu face altceva decât să coloreze un pic atmosfera. Din punct de vedere sonor, pentru că altfel omul e îmbrăcat tot în negru.

Aşadar doi oameni trebuie să “managerieze” problemele şi confesiunile altor şase. Toate personajele au probleme pe care urmează să şi le rezolve pe durata a trei module (de training sau de terapie?). Ele ies uşor la iveală, pe măsură ce barierele de comunicare se ridică, iar încrederea în colegii (de training sau de terapie?) sporeşte. Moderatoarea nu prea ştie cum să ţină sub control grupul ai cărui reprezentanţi uită de normele agreate iniţial. În schimb, punctează perfect momentele în care se simte depăşită de situaţie cu atât de banalele, hilare uneori, “şi acum hai să spunem cu toţii, în cor, una-alta”.

And Bjork, of course ar trebui să fie o piesă cu un mesaj puternic. Din păcate, acesta nu ajunge la public aşa cum a fost gândit de autor din cauza filtrelor culturale şi a unui aspect pe care eu îl reproşez de mai mult timp scenei româneşti: lipsa unor consultanţi de specialitate, în cazul de faţă un terapeut. Nu a fost lipsită de sens repetiţia mea training sau terapie. Dacă ar fi fost vorba despre un curs, atunci aş fi felicitat-o din suflet pe Clara Flores, care interpretează perfect rolul unei trainer-iţe semidocte, ajunsă în acea poziţie după ce a trecut prin poala unui formator şi după ce-a mai frunzărit două-trei cărticele auto-motivaţionale în avion. Ca să interpretezi rolul unui terapeut, însă, m-aş aştepta la cel puţin o discuţie de grup, dacă nu la două-trei bilaterale, din care atât regizorul, cât şi interpretul, să stoarcă oarecari deprinderi şi sfaturi profesionale. Din păcate, din nefericire chiar, lacuna se observă cu uşurinţă de către spectatorii – hai să nu spun neapărat versaţi, dar care au trecut cel puţin o dată în viaţă printr-un program de autodezvoltare sau unul de formare continuă.

Ce mi-a plăcut, totuşi? Mi-a plăcut decorul. Foarte mult chiar. Este semnat de Alina Herescu. Ca joc, am amintit-o deja pe Clara Flores, cu semnul de întrebare adecvat. Extraordinar, însă, mi s-a părut Ingolf (Ioan Coman), pedofilul-consilier educaţional care a reuşit să ridice abuzul sexual împotriva minorilor la nivel de artă, preferând băieţeii pentru că aceştia erau cei mai tăcuţi. Hilda (Ada Simionică, nominalizată de altfel şi de UNITER pentru premiul pentru rol feminim secundar) este artistă plasticăşi este căsătorită cu pedofilul. A preluat şi ea din atât de falsa smerenie a soţului, doar că este ceva mai deschisă decât consortul.

Deşi pare ciudat, despre ejacularea precoce vorbeşte Stefania (Florentina Ţilea) şi nu soţul ei, Traian (Tudor Smoleanu), taximetrist de profesie. Deşi este o problemă de cuplu, ea nu poate fi rezolvată pe jumătate. Vorba aceea, it takes two to tango. Nicoleta Lefter (Marta) face iarăşi un rol bun, acela al fetei supusă violului multiplu, al victimei care încearcă să iasă din starea în care se află prin intermediul auto-responsabilizării sociale. Aş spune că rolul ei este o prelungire a celui pe care tot ea îl interpretează în piesa Extrem, jucată (coincidenţă!) pe scena Teatrului Odeon.

Ce nu am înţeles: evident, formula de rezolvare a problemelor, pentru că niciuna dintre tulburările personajelor nu poate fi rezolvată printr-un curs, ci numai printr-o formă de psihoterapie. Apoi, momentele româneşti (bătuta, capra etc). Nu le-am găsit nici locul şi nici rostul. Ce beneficii de pe urma participării la curs sau terapie au avut personajele? Pentru că din orgia roşie am dedus că, până la urmă, a fost timp pierdut, atitudinile şi comportamentele (cel puţin acelea ale femeilor) rămânând nemodificate.

Şi unde este Bjork?, o să întrebaţi. Nu se ştie. De câte ori îi este pronunţat numele, toată lumea se face că plouă. Din punctul meu de vedere, Bjork este potenţialul. Este lucrul care ar fi putut fi exploatat mai mult, rafinat dacă vreţi, transformându-se din posibil în existent. Vorba unor domni care ieşeau grăbişi din sală: oare cine apreciază piesa asta în Ploieşti?!