Hai la teatru

Ghilgameş este primul “zeu două treimi şi om o treime” a cărui poveste este redată într-un text literar. Epopeea lui Ghilgameş este cea mai veche epopee cunoscută şi a fost scrisă iniţial în akkadiană (o limbă semitică), în partea de miazăzi a Mesopotamiei. Există mai multe versiuni ale epopeei, cea mai veche (babiloniană) datând de pe la 1700 î. Hr, iar cea mai nouă (ninivită) fiind parţial rescrisă şi dezvoltată în jurul anului 1000 î.Hr. Conform Dicţionarului de cultură generală coordonat de Frederic Laupies, “Epopeea lui Ghilgameş a fost compusă prin integrarea a cel puţin cinci povestiri mai vechi, scrise în sumeriană, cealaltă limbă a civilizaţiei mesopotamiene, constituind ciclul faptelor de vitejie ale lui Ghilgameş, regele din Uruk.”

“Dincolo de tot ce ne desparte, dincolo de ceea ce nu ştim, suntem liberi să ne imaginăm tragica poveste a unui rebel care a trăit în Sumer, cel care a vrut şi a căutat în mod absurb nemurirea, dar a murit, aşa cum mereu se întâmplă. Ficţiunea despre Ghilgameş, aromele lumii uitate, irealitatea, nisipul timpului de sub care e dezgropată povestea, sunt mai puternice decât realitatea regelui Ghilgameş, regele real din Uruk, cel care a scris acum 5 000 de ani primul tratat de pace cunoscut în istorie. Povestea lui Ghilgameş este un vis sau un coşmar, un amestec între ce ştim şi ceea ce ne tulbură, dar nu înţelegem”, scrie regizorul Dragoş Galgoţiu, cel care a montat la Teatrul Odeon Epopeea lui Ghilgameş, în suplimentul Observatorului Cultural, Canava, special dedicat spectacolului.

Proiectul teatral se caracterizează prin îndrăzneală, iar el este cu atât mai apreciabil cu cât mitologia nu prea este prezentă pe scenele teatrale româneşti. Spectacolul este şocant pe alocuri (declamarea repetată a versului Atunci brădează-mi vulva îi poate ridica în picioare pe unii spectatori, grăbindu-le ieşirea din sală, în timp ce goliciunea lui Enkidu [Istvan Teglas] reclamă admiraţia doamnelor şi invidia domnilor însoţitori).

Premiera spectacolului a fost gândită ca un eveniment complet şi am pentru iniţiatori numai cuvinte de laudă. În primul rând, aşa cum am spus deja, Observatorul Cultural a tipărit un supliment dedicat exlusiv Epopeei. El este disponibil pe Internet şi îi invit pe toţi cei care vor să vadă spectacolul să se documenteze în prealabil. Astfel, le va fi mult mai uşor întâi să se obişnuiască cu asperităţile textului, apoi cu personajele şi, nu în ultimul rând, cu povestea în sine. În al doilea rând, toţi spectatorii au găsit pe scaun, în sală, câte un volum din colecţia Cotidianul – Editura Univers. Pentru că, în general, cei care merg la teatru sunt şi iubitori de carte, deci demersul este unul rotund.

Referindu-mă acum strict la piesa de teatru, ea s-a bucurat de participarea unor nume într-un fel sau altul sonore. Doina Levinţa este creatoarea costumelor, cele princiare aducând foarte mult cu chimonourile feţelor împărăteşti japoneze (teatrul No). “Costumul, [un fel de instalaţie ceapă, cu multe etaje, cu nenumărate straturi concrete şi abstracte] devine un personaj legat ombilical de personajul-sursă, un semn vizual prin care se poate decoda o întreagă dinamică spectaculară”, scrie Mihaela Michailov în suplimentul deja amintit. În crearea decorurilor, Andrei Both “a pornit de la spaţiul gol, de la imaginea fascinantă a manuscriselor, a obiectelor inscripţionate, a ideogramelor-obiecte depozitate într-o morgă culturală pe rafturi uriaşe.” Alexandru Radvan (sculpturi) recunoaşte că el crează şocuri vizuale. “În consecinţă, asta am şi făcut. Colaborarea cu Ionuţ Kivu a fost extraordinară, i-am pus un ditamai şifonierul în spate şi nu a zis absolut nimic.”

Galgoţiu spune despre Epopeea lui că nu este un spectacol de teatru, ci o experienţă culturală. Forţând un pic nota, el face o paralelă cu un meci de box. Adevărul este că cele aproape patru ore petrecute în sală nu te lasă indiferent. Totul este un amestec între non-verbal şi vizual, al muzicii cu construcţia Taurului ceresc, al naşterii din pământ a lui Enkidu cu discuţia din barca văruită dintre Ghilgameş şi Urshanabi, al vieţii şi al morţii. Dar ceea ce impresionează şi mai mult este proporţia covârşitoare a actorilor tineri în distribuţie. 

“În timp ce spectatorii intră în sală, Demonul e singur în faţa unei biblioteci enorme; cărţile sunt extrem de mari, par calcinate, arse, umflate de apă. Demonul priveşte spectatorii, are aripi mari, translucide. Pe un raft, între cărţi, foarte sus, doarme un personaj. Somnul lui e agitat, se trezeşte, e palid, plin de praf, pare un student bătrân sau un profet nebun, e orb, dar cunoaşte bine biblioteca, se strecoară printre cărţi, e tulburat, ajunge aproape de Demon, în faţa bibliotecii şi începe să povestească despre Ghilgameş, cel care a văzut şi a cunoscut totul. Se aude un zgomot inform; e zgomotul real al unei planete.” Şşşşşşşşşt, piesa a început.

fotografiile, realizate de Mihaela Marin, sunt preluate de pe site-ul Teatrului Odeon