Hai la teatru

“Lecţia lui Ionesco este o farsă tragică ce denunţă absurditatea tezelor unice şi exclusiviste, limbajul ca instrument al puterii şi relaţia letală dintre sexualitate şi dictatură; pe de altă parte, denunţă prostimea contemplativă, o masă de manevră la îndemâna casapilor investiţi. Cum lumea n-a învăţat mai nimic din greşelile istoriei, “lecţia” acestui spectacol nu-şi propune să fie un îndreptar moralizator şi plicticos, ci mai degrabă o limpede oglindă”, scrie Horaţiu Mălăele în caietul-program al Lecţiei de Eugene Ionesco, (re)pusă de el în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Nici nu ştie Mălăele câtă dreptate are când aruncă în discuţie cuvinte precum “oglindă, sexualitate, contemplativ, farsă”. Cu nici cinci minute înainte de începerea spectacolului, pe rândul din faţă apare o distinsă doamnă, cu un decolteu apetisant şi expus de bună voie şi nelipsit de dezinteres, întrebându-l pe domnul de lângă mine ce loc are scaunul în dreptul căreia se aplecase provocator. “Opt”, îi răspunde calm bărbatul, mijind o urmă de zâmbet. “Atunci acesta este şase, nu?”, întreabă stimabila fără fâstâceală, indicând deductiv spre scaunul cu pricina. La răspunsul afirmativ al personului, doamna se potriveşte în jilţul cu numărul şapte. Raţionamentul din Lecţia lui Ionesco abia aşteaptă să fie aplaudat.

Revenind la piesă, trebuie să subliniez că re-ul acela din primul paragraf este o greşeală intenţionată: Mălăele a mai montat acest spectacol în 1996, la Theatrum Mundi, jucând atunci, ca şi acum, rolul profesorului. Nu voi scrie despre subiectul Lecţiei pentru că în mod cert cei care vizitează hailateatru.ro au cunoştinţă despre el, ci despre montarea de faţă şi despre o alta, de la UNATC. Dacă ar fi după mine, aş recomanda cu toată căldura vizionarea ambelor versiuni în ordinea UNATC, Naţional.

În spectacolul de la Naţional mi-a plăcut foarte mult scenografia. Capacul decorului îţi dă când senzaţia de acoperiş sub care se petrec ororile, când de gură care se cască la începutul spectacolului, se închide la finalul ei, pentru ca timp de o oră şi ceva să mestece cuvinte, întâmplări, feţe, sentimente, aluzii, iluzii, oameni, suflete. Mi-a mai plăcut cum s-a jucat Mălăele cu lumina (modul în care pică aceasta pe birou) şi cu sunetul (stranietatea zgomotului de uşă închisă / deschisă la vizita elevelor urmat de tunete, şuieratul trenului şi scârţâitul creionului pe foaia de scris), dar şi impactul acelor still pictures de la sfârşitul piesei. M-a amuzat costumaţia profesorului, care aduce mult cu cea a unui clovn, şi a servitoarei, inspirată şi ea din poveştile cu vrăjitoare. M-a deranjat, însă, repetitivitatea lui Mălăele şi acel ehei-hei-hei-hei pe care l-am tot întâlnit şi-n Cafeneaua, şi-n Podu’, şi-n Sunt un orb, şi-n De Prettore.

În spectacolul de la UNATC mi s-a părut senzaţională eleva (Sabrina Iaschevici), naturaleţea ei şi a profesorului (Andrei Ionescu), precum şi prospeţimea întregului. Mi-a plăcut scenografia (tabloul acela spânzurat într-o parte îţi sugerează că ceva e nelalocul său), servieta plină de toate prostiile (inclusiv floricica), costumele, antenuţele “infinite” ale elevei – într-un cuvânt: detaliile.

“Totul e limbaj în teatru: cuvintele, gesturile, obiectele, acţiunea însăşi, căci totul serveşte exprimării, semnificării. Totul nu e decât limbaj. Un limbaj încercând să dezvăluie anistoria, poate chiar s-o integreze în istorie. Imediat ce ni se promite raiul pe pământ, putem fi siguri că intrăm în infern“, spune Ionesco.

Fiecare dintre cele două producţii aduce cu sine o doză de îndrăzneală şi de imaginaţie. Fiecare dintre cei doi regizori (Horaţiu Mălăele şi studenta Ramona Iacob) se iau la întrecere cu ei înşişi, încercând să-l descifreze pe Ionesco. Fiecare dintre spectatorii din sală încearcă să demonstreze că l-a înţeles pe dramaturg pentru ca, odată ieşiţi din spaţiul cultural, să uite că Lecţia este parte a unui şir infinit de învăţături care se lipesc doar de minţile aderente.

Fotografii preluate de pe site-ul Teatrului Naţional din Bucureşti