Hai la teatru

“Oare ce s-o fi întâmplat?“, ne întrebăm cu o curiozitate nedisimulată şi absolut omenească atunci când auzim sirena sau când vedem ambulanţa SMURD mâncând asfaltul pentru salvarea unei vieţi. După care, automat, ne gândim la ai noştri, cu tihna că sunt bine, sănătoşi. Sau ne punem speranţa în doctori, într-o minune, în Dumnezeu.

În salvare, însă, pe drum ori în camera de gardă sunt momente în care oamenii se află între două lumi – la fel ca navele care străbat apele internaţionale până când primesc acceptul să pătrundă într-o mare teritorială. Nu ştim ce se întâmplă acolo, în porţiunea dintre viaţă şi moarte; putem doar bănui, dar cu siguranţă nimeni nu-şi doreşte să viziteze vreodată teritoriul dintre graniţe.

La fel pare să fi gândit şi Eric Emmanuel Schmitt când a scris Hotelul dintre lumi (Between worlds), piesă montată de Alice Barb şi care se joacă acum la Teatrul Mic din Bucureşti. După cum spune Schmitt pe site-ul său, “fiecare vizitator al hotelului îşi pune aceeaşi întrebare: Cum naiba am ajuns aici? Voi putea pleca? Şi unde mă voi duce? Nimeni nu cunoaşte răspunsul. Locul este unul straniu în care se poate întâmpla orice – inclusiv miracole.” Şi da, iubirea – ca şi viaţa – poate fi în anumite circumstanţe un miracol.

Primii trei musafiri sunt un preşedinte de consiliu de administraţie, un astrolog/magician şi o femeie de serviciu. Perioada de timp petrecută în hotel diferă, la fel ca şi motivele pentru care fiecare dintre ei a ajuns în acest loc (comă diabetică, atac de cord etc). Nu trece mult şi liniştea este tulburată de un manager, plecat de la o petrecere cu maşina după ce a băut peste măsură. Discuţiile cu Doctor S nu au darul de a-l linişti, după cum nici explicaţiile celor trei nu par să-i ofere o viziune clară asupra locului şi motivului prezenţei sale acolo. Ceaţa începe să se risipească atunci când Marie, femeia de serviciu, părăseşte hotelul. De fapt, este şi momentul când începe piesa, aşa că răbdaţi până atunci.

“În clipa morţii de-abia omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înţelege pe pământ: începutul şi sfârşitul între care se înşiră cele şapte vieţi ale sufletului.” Am citat din cartea lui Liviu Revreanu, Adam şi Eva, apărută în Biblioteca pentru toţi aproape simultan cu premiera Hotelului. O coincidenţă fastă de care vă sugerez să profitaţi pentru că ambele opere, deşi aparent tratează moartea, vorbesc în fapt despre viaţă.

Hotelul dintre lumi este un spectacol din care nu lipsesc nici umorul, nici emoţiile. Unii ar spune că există şi o doză de patetism, alţii că sunt pasaje de plictis (mai ales în prima parte, aceea în care sunt construite personajele). Ar mai fi o felie de public care s-ar putea lipsi de prezenţa îngerilor şi de scenele de balet – care sunt incluse pentru “impresia artistică”, lungind durata spectacolului -, după cum alţi spectatoti ar considera suficientă prezenţa unei singure doamne Doctor S (deşi în textul original este una singură, Alice Barb a decis să separe raţiunea de emoţie).

Ceea ce mi-a plăcut mie foarte mult a fost decorul (care aminteşte de supa primordială), dar şi acea cortină de satin, fină ca o boare, care descoperă la debut şi acoperă la final spaţiul de joc. Apoi, momentele de magie ale lui Mihai Dinvale. Sunt puţine, dar sunt bine executate, ceea ce denotă cooptarea unui specialist în colectivul de producţie. Trebuie să scot în evidenţă jocul Valentinei Popa – tânără, frumoasă, convingătoare. După cum apreciez modul subtil de transmitere a emoţiei: doamnele îşi termină stocul de batiste de unică folosinţă din geantă, iar bărbaţii nu rămân indiferenţi.