Hai la teatru

Drumul spre sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, mai precis spre premiera piesei “Comedia norilor”, trece prin Piaţa Revoluţiei. În faţa Palatului Regal, un corifeu urcat la o tribună îşi exersează talentul oratoric. În jurul lui e pustiu, deşi discursul său abundă în teme – de la visuri la Iisus, de la formula benzenului la liberalism, de la regele neamţ al României la îndemnul de a citi o carte.

Peste jumătate de ceas, numai, un nou povestitor, alte lecţii – de astrologie, de geometrie, ba chiar una de balet -, argumente drepte la concurenţă cu cele strâmbe, declinări ale substantivelor şi creditori plângăcioşi. Aristofan străbate 2 000 de ani cu viteza unei coincidenţe şi se adresează, prin voinţa regizorului Dan Tudor, celor aproape 1 000 de suflete venite la Naţional special pentru a-l descifra.

Pe scenă totul pare temporar: o construcţie neterminată cu două niveluri, un munte de cutii de carton şi nişte paleţi aşezaţi astfel încât să-ţi amintească de potecile din teatrul japonez No. Ici-colo, câte-un personaj trântit pe jos într-o toropeală duminicală sau rezemat a lenea-e-cucoană-mare de-un stâlp de lemn. Povestitorul (Ovidiu Cuncea) intră-n scenă, după care Strepsiade (Alexandru Bindea) începe să-şi depene istoria. Afli de la el despre nebădăiosu-i fiu, pasionat de cursele de cai; de căsătoria lui, om de la ţară, mirosind a lână-lapte-brânză, cu o orăşancă sulemenită şi parfumată cu aromă de risipă; de datoriile acumulate şi de dorinţa de a scăpa de creditori. Singura soluţie salvatoare este cartea (vedeţi cum se leagă lucrurile?!) şi învăţăturile lui Socrate (Mircea Albulescu).

Cu alte cuvinte, Strepsiade are nevoie de un consultant. Dar cum până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, şi Strepsiade al nostru – pardon, al lui Aristofan – trebuie să ia mai întâi, pe banii lui, evident, nişte lecţii de astrologie, de geometrie, de dans şi de oratorie. O să descoperiţi, fără pic de uimire, cât de mult se leagă geometria de alba-neagra sau că lecţia de oratorie aduce mai mult cu un curs de teoria comunicării. În plus, mintea sănătoasă nu-şi are locul decât într-un corp sănătos care se mişcă armonios, deci lecţia de balet îşi merită toţi banii. Şi aplauzele la scenă deschisă.

Veţi fi martorii unei lupte între argumente care vă va apropia mai mult de sălile de judecată, dar şi – la propriu, pentru că scena necesită aportul direct al publicului – ai unei negocieri pentru reeşalonarea datoriilor.

Un nor – doi nori. Masculin, veţi spune? Greşit! Feminin de-a dreptul. Toţi norii sunt femei. Care nori? Doar Aristofan şi Socrate pot descifra misterul, pentru că între ei doi au avut loc dispute aprige, sofistic vorbind.

Aminteam la început de Dan Tudor, actorul-regizor care urcă pe cea mai mare scenă a TNB a doua oară în această calitate şi la numai patru luni distanţă de la un alt succes de public, Molto gran’impressione. Remarc din nou, la finalul spectacolului, o bucurie imensă a actorilor de a fi jucat împreună. Artificiul lui Tudor, pentru că nu-i pot spune altfel, este muzica de final, una care-i mobilizează pe spectatori să aplaude la unison, ceea ce le crează actorilor o stare de satisfacţie fără măsură. De asemenea, DT uneşte generaţiile de actori: şi în Molto, şi în Comedia norilor, artiştii de aur sunt lângă umerii tinerilor care aspiră la acelaşi nivel de respect şi de adulaţie din partea publicului, fără ca aceştia din urmă să le fie cu nimic mai prejos. Echipa lucrează bine, iar acest lucru răzbate dincolo de scândură şi de cortină.

Muzică din Comedia norilor este, iarăşi, foarte bună, meritul revenindu-i lui Vlad Creţu. Coregrafia îi aparţine lui Răzvan Mazilu, un profesor bun care a avut elevi silitori. Un spectacol curat, la care puteţi merge însoţiţi de copii (cu vârsta peste 8-10 ani) şi pe care veţi dori să-l revedeţi peste câteva luni.