Hai la teatru

Arthur Miller pare să fi avut un cult pentru relaţiile părinţi-copii, iar două dintre piesele sale care tratează acest subiect sunt Moartea unui comis voiajor (Teatrul Bulandra) şi Toţi fiii mei (Teatrul Naţional din Bucureşti), aceasta din urmă având premiera aseară. Nu trebuie decât să vezi cele două spectacole şi să răsfoieşti puţin Wikipedia pentru a descoperi că aceste texte au câteva puncte comune. În primul rând, sunt profund inspirate din tragedia greacă; apoi, amândouă încep în prezent, dar tratează situaţii din trecut; şi într-una, şi în cealaltă, tatăl – care face totul pentru copiii lui – este mai legat de unul dintre băieţi; în ambele piesele, părintele moare la final.

Seria coincidenţelor nu se termină aici: cele două texte au fost montate pe Broadway de acelaşi regizor, Elia Kazan; fiecare dintre cele două a câştigat trei premii Tony;  au fost ecranizate, iar cele două filme au fost bine primite de public şi apreciate de critica de specialitate. Regizorul Ion Caramitru a decis, probabil, că trebuie să contribuie şi el la seria de mai sus şi l-a distribuit în rolul tatălui din Toţi fiii mei pe Victor Rebengiuc, acelaşi “tată” din Moartea unui comis voiajor. Iar cei care au văzut ambele spectacole şi au acordat un plus de atenţie detaliilor, au observat mai mult ca sigur că şi la capitolul scenografie lucrurile par a avea ceva în comun.

Toţi fiii mei tratează patru teme majore: responsabilitatea, dorinţa de înavuţire, războiul şi moartea, toate cu consecinţele lor. Subtemele sunt dragostea, relaţiile de familie şi presiunea socială. Veţi face analogii între ceea ce se întâmplă acum în România şi perioada post-conflict din SUA, iar cei care hulesc lecţiile de democraţie americană vor înţelege – poate – că cei care le predau vorbesc din experienţă. Asta pentru cei care vor să-i asculte. Singura deosebire este că România nu a ieşit recent din niciun război, deci canibalismul economic actual nu are o justificare istorică, iar americanii au avut mereu mustrări de conştiinţă. “Când eram în facultate, credeam că legile sunt suverane, dar acum nu mai sunt aşa de sigur“, spune la un moment dat George Deever (Ioan Andrei Ionescu).

Nu o să povestesc piesa, puteţi citi mai multe despre ea aici. O să vă recomand doar să nu plecaţi după primul act – este cel mai lung şi mai plictisitor, dar contruieşte povestea. Aşadar, răbdare. Apoi, o să vă spun că mi-ar fi plăcut să văd un Chris mai prezent, Dragoş Stemate nu reuşeşte să redea întreaga emoţie a fiului, fratelui şi iubitului, toate în acelaşi timp. Mă întreb cum ar fi jucat Şerban Pavlu acest rol. Sau, de ce nu, Vasile Flutur – proaspăt absolvent al UNATC.

Mi-a plăcut foarte mult jocul Sandei Toma, nevasta care trebuie să ţină casa, să păstreze aparenţele, să apere tainele crunte. Mi-a plăcut la fel de mult scenografia, Dragoş Buhagiar având de combătut un colos: pe Liviu Ciulei, cel care a semnat scenografia montării din 1948. Proiecţiile reclamelor din pauză redau parfumul vremurilor în care a fost scris textul, numai că-şi pierd din impact pentru că majoritatea spectatorilor ies din sală.

Am reţinut:

Joe Keller: “Te opreşti pe stradă să scuipi ca omul şi nimereşti un intelectual.”

Chris Keller: “Citesc suplimentul literar pentru că-mi place să fiu la curent cu ignoranţa mea.”

Kate Keller: “Fiecare om are o stea; steaua cinstei lui.”