Hai la teatru

Vă mai amintiţi de piesa “Flori, filme, fete sau băieţi“? Dacă nu, nu-i niciun bai. Am văzut-o noi de două ori, în două locaţii diferite, cu două distribuţii diferite, în două montări diferite. Prima dată – la Teatrul Act, a doua oară – la cafeneaua Dalles. Mulţumim, Ioana (Pletoiu) pentru invitaţie!

În spatele unei librării (Diverta) de pe marele bulevard bucureştean Nicolae Bălcescu, pitită după rafturi doldora de cărţi de tot neamul, se ascunde intrarea înspre un spaţiu cunoscut mai ales datorită expoziţiilor de Paşte şi de Crăciun: cafeneaua Dalles. Aici s-a jucat noua montare a piesei, aparţinându-i lui Radu Popescu şi avându-i în rolurile băieţilor pe Paul Ipate şi pe Alexandru Secăreanu, fetele fiind jucate de Mihaela Alexandru şi de Lorena Zăbrăuţanu. Toate sunt nume relativ noi pentru cei neobişnuiţi cu scena, motiv pentru care îmi fac datoria să vi-i prezint:

Lorena Zăbrăuţanu a câştigat în această vară premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Naţional al Şcolilor de Teatru din Varşovia pentru rolul Elisabeta din piesa cu acelaşi nume „Elisabeta I”. Absolventă a facultăţii de teatru şi masterandă în cadrul UNATC, ea face un stagiu de practică în cadrul Conservatorului Naţional Superior de artă Dramatică din Paris. A mai jucat în „Cântăreaţa Cheală” (D-na Smith) şi „Elisabeta I” (Elisabeta).

Mihaela Alexandru este şi ea la masterat la UNATC şi aţi văzut-o în „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (rolul Daniela, regizor: Cristian Mungiu), „Ea” în regia lui Mihai Tomescu şi „Tot e bine” (rolul Mari, regia Ion Puican).

Alexandru Secăreanu a jucat în piese de teatru precum „Pădurea” (Vecinul, regia Tudor Marascu), „No one” (Raul, regia Carmen Vioreanu), „Miresele căpitanului” (Soldatul, regia Peter Bokor) şi „Oameni şi şoareci” (Slim, regia Ion Cojar).

Paul Ipate este deja arhicunoscut: joacă în ultimele reclame ale Vodafone (cel care se lasă tuns), dar are şi el o experienţă actoricească bogată: “Hârtia va fi albastră şi “California Dreamin” (film) sau “A fost odată în Brooklyn”, “Gulita”, “Ferdinand al VIII-lea”, “Biloxi Blues”, “Trilogia belgrădeană” (teatru).

Revenind la florile şi la filmele noastre, dar fără a repovesti intriga (citiţi aici mai multe), Radu Popescu a ales să înceapă cu… începutul relaţiei. Accentul cade pe timiditatea unora pe de o parte şi pe experienţa bogată de viaţă a celorlaţi doi parteneri, de cealaltă parte.  Mi-a plăcut faptul că fiecare dintre cei patru s-a potrivit perfect în rolul în care a fost distribuit. Încep să dezvolt un simţ anume – de apreciere – pentru actorii care-şi mută singuri decorul pe scenă, iar cei patru au făcut asta pe toată durata spectacolului. Fără ifose, ajutându-se unul pe celălalt, compunând acel profesionalism comun fără de care o piesă de teatru nu respiră. Decorul nu este unul foarte elaborat, nici spaţiul de joc nu este foarte generos din acest punct de vedere, dar acest detaliu este ascuns prin proiectarea unor animaţii – mă rog, capitolul acesta ar mai necesita nişte repetiţii, dar e ok.

Limbajul folosit este foarte aproape de cel al puştimii de pe bulevard (şi asta diferă substanţial de versiunea Teatrului Act), fapt ce nu deranjează mai ales dacă cei din sală sunt foarte tineri.

La secţiunea minusuri, care nu are neapărat legătura cu spectacolul în sine, ci cu atmosfera generală, aş aminti lentoarea barmanilor – am aşteptat pentru o cafea aproape 20 de minute – şi vizibilitatea – cei care prind locuri în spate nu vor fi foarte încântaţi de poziţie. Dacă aceste detalii îşi vor găsi rezolvarea, şansele pentru a spune la sfârşit că seara a fost reuşită sunt foarte mari.