Hai la teatru

Ce și-ar putea dori un om care, după o lungă perioadă de timp (numărată în ani) petrecută la un centru de recuperare pentru tulburări psihice, intră într-un apartament al cărui pereți sunt complet albi? „Portocaliu. Toți pereții vopsiți în portocaliu”, decide Elling. „Coacăze. Când eram mic eram înnebunit după coacăze, dar acum nu-mi mai plac”, reacționează Kjell, fostul coleg de cameră, acum de apartament și permanent de suferință al lui Elling. Lucrurile sunt lămurite de asistentul social, Frank Asli: cei doi pot face absolut tot ce vor în noua lor casă, dar pereții rămân albi.

Elling, care a avut premiera în urmă cu câteva zile la Teatrul de Comedie, are la bază romanul norvegianului Ingvar Ambjornsen, „Frați de sânge”, dramatizat de Axel Hellstenius și regizat de Peter Naess în 2001; filmul a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin un an mai târziu.

Textul face o introspecție în viața a doi bărbați, Elling și Kjell Bjarne, primul obsedat de curățenie, cel de-al doilea – de femei. „Elling suferă de anxietate și de stres posttraumatic provocat de decesul mamei”, îmi spune psihologul de lângă mine, „iar Kjell – de un ușor retard mental.” După ce au ieșit din centrul de recuperare, aceștia au primit un apartament și au intrat sub supravegherea unui asistent social, iar de acum încolo sunt condamnați să ducă o viață normală. Prima sarcină este să-și împartă sarcinile domestice: Elling dă cu mopul și răspunde de ideologie, Kjell face cumpărăturile și gătește. Cei doi bărbați sunt ca sarea și piperul, două îngrediente indispensabile unui meniu delicios, fie el și șnițel cu cartofi prajiți.

Amândoi au mari dificultăți în a se adapta cotidianului: Elling nu suportă să răspundă la telefon, un simplu țârâit al soneriei urcându-i starea de anxietate la un nivel de necontrolat. „Când a murit mama, trei zile a tot sunat telefonul”, spune el; Kjell – pur și simplu nu știe să vorbească la telefon. În schimb, când e vorba să-și asume responsabilități sociale, e primul. „E genul de prieten cu care greu te împrietenești ușor”, îl caracterizează Elling.

Elling nu poate să iasă din casă, Kjell se bucură și când vede comedia „Storck se încruntă”. Ca și cum distresul nu ar fi deja suficient, viața celor doi este dată peste cap de apariția unei femei (Reidun), vecina de deasupra, însărcinată și căzută pe scări de beată ce era. Este și punctul în care încep să alterneze momentele de tristețe cu cele de râs nereținut. Totul este întregit prin aparția unui acvariu cu doi peștișori, botezați – cum altfel?! – Piper și Sare.

Ca temă generală, Elling este asemănător cu Forrest Gump sau Rain Man, numitorul comun fiind, evident, viața persoanelor cu tulburări psihice. Elling-ul Teatrului de Comedie, însă, nu reușește să transmită același grad de empatie. Motivele ar fi diferite. În primul rând, este aproape imposibil să redai nivelul la care au ajuns serviciile comunitare de sănătate mintală dintr-un stat atât de dezvoltat precum Norvegia într-o țară în care acestea lipsesc cu desăvârșire. În al doilea rând – iar concluzia este trasă din caietul program și confirmată pe surse – nu s-a colaborat cu niciun specialist în domeniu, fie el psiholog sau psihiatru. Nu în ultimul rând, am mari îndoieli ca regizorul (Vlad Massaci) sau actorii (Marius Florea Vizante-Elling și Sandu Pop-Kjell) au trecut, măcar din curiozitate, pe la o clinică de specialitate. Pentru documentare, vreau să spun. Poate că acest din urmă detaliu scapă maselor, dar cei care au mai dat cu nasul de câte o astfel de problemă, cei care au în familie pe cineva care se confruntă măcar cu atacuri de panică și mai ales oamenii de specialitate simt că ceva e putred în… Danemarca.

Pentru că tot am amintit de un stat nordic altul decât Norvegia – țara de baștină a lui Elling – aș mai aminti și de masa semipliantă colecția 2009 Made by Ikea (Suedia) din recuzită, care confirmă și ea zicala „the devil is in the detail”.

Una peste alta, piesa este un pas pe drumul educării maselor și al dezvoltării unui comportament mai tolerant față de oamenii cu probleme. Așa cum sunt ei, cu tarele lor, pot fi utili societății cu o singură condiție: ca aceasta să vrea să-i primească în mijlocul ei și să le transforme vulnerabilitățile în câștiguri pe termen lung. Iar celor care etichetează drept nebun, în stânga și-n dreapta, pe orice persoană care este un pic diferită de ce-au văzut ei la Taraf  TV sau la barul din Dorobanți, le amintesc o replică celebră dintr-un alt spectacol de teatru: „Sunt nebuni, nu tâmpiți.”