Hai la teatru

Cam de la Lear-ul lui Andrei Şerban încoace n-am mai văzut atâta larmă în jurul unui spectacol câtă se face acum pentru… Câtă speranţă de la Teatrul Odeon. Şi nu căutaţi vreo pricină peiorativă spuselor mele, vă rog, pentru că nu este mult zgomot pentru nimic.

Citisem, înainte să văd spectacolul, un articol din Adevărul literar & artistic. Ascultasem un interviu de-al Dorinei Lazăr acordat RRC. Văzusem – şi ratasem, vai! – invitaţia lansată pe Facebook de regizor la repetiţia deschisă organizată cu puţin înainte de premiera oficială. Oricât s-ar fi devoalat din spectacol, misterul rămânea sub o cortină neagră-poleită-cu-auriu.

O nucă-i viaţa, deci s-o spargem, par să spună la unison Hanoch Levin (autor), Radu Afrim (regizor) şi trupa de actori a Teatrului Odeon plus doi maşinişti. Pentru că nuca, oricine o ştie, are stadii de evoluţie diferite în funcţie de cât de aproape sau cât de departe se situează de ram. Cât e în pârg şi la locul ei, în pom, e numai bună de dulceaţă. Când s-a copt şi cade pe pământ, coaja maroniu-verzulie poate fi înlăturată cu uşurinţă; următorul strat, ceva mai dur, poate fi spart cu mâna goală, dar ajutat de o altă nucă. După care ajungi la miez. Dar şi acesta are o pieliţă ce-l ocroteşte părinteşte. Odată pătruns în el, în miezul nucii-problemă, eşti un spectator sătul, mulţumit şi mânjit pe mâini. De la iod.

Viaţa în 20 de scene. Uşi peste uşi, toate provenind de la case demolate. Mostre de umor britanic, evreiesc şi ionescian. Plăcerea de a vedea un spectacol în care totul e de pişat-căcat, un fulg cât un om de uşor, magie impotentă, geografie existenţială, stres post-turisto-traumatic, bucătăria armatei chineze, dragostea din ce în ce mai mare pentru un soţ din ce în ce mai mic. Toate sunt mângâieri în urma cărora rămâi cu vânătăi. De la iod.

Radu Afrim nu te lasă să taci. Dacă ar fi să-l compar cu ceva, atunci l-aş aşeza – deloc întâmplător – lângă New York, metropola de care te îndrăgosteşti subit sau de care nu mai vrei să auzi vreodată. De data asta, Afrim scoate un spectacol de Broadway. Compune o nucă trăznet din actori trecuţi de prima maturitate artistică (Rodica Mandache, Ionel Mihăilescu, Dorina Lazăr, Liana Mărgineanu, Virginia Rogin) pe care-i pune alături de mai tinerii Istvan Teglas, Antoaneta Zaharia, Pavel Bartoş, Nicoleta Lefter sau Călin Stanciu jr. De parcă nu ar fi de ajuns, forţează limitele talentului şi mai adaugă doi maşinişti testaţi deja de Dabija în Pyramus & Thisbe 4You. Dar ca să ajungă la miez, trebuie să spargă coaja, efortul fiind adânc înmuiat în transpiraţie (dans) şi însoţit de icnete (vocal). Ce iese? În primul rând, untul din actori; chiar şi-o lacrimă; abia apoi aplauze şi flori.

M-am bucurat de vocea Antoanetei Zaharia, de încăpăţânarea-hilar-molipsitoare a Dorinei Lazăr, de privirile languroase ale lui Ionel Mihăilescu, de Istvan Teglas-şuieratul lui Călin Stanciu jr; de curajul nebun al lui Afrim şi de premiera oficială dintr-o zi de 13. Dar cel mai mult şi mai mult, de umorul inocent-de-Doruleţ al Rodicăi Mandache din Şeful de stat major al armatei chineze.

M-a întristat faptul că numele maşiniştilor nu apare pe nicăieri, deşi oamenii fac parte din distribuţie. M-a durut fundul de la cele trei ore de nemişcare neanunţată şi fără de pauză.

Dar am rămas cu urme. De la iod!