Hai la teatru

Îmi era dor de un text bun jucat pe cinste. De la Teatru 74 din Târgu Mureş mi s-a spus “nouă ne place mult“, dar mi-am zis că-s subiectivi. Doar e spectacolul lor. Pe net n-am găsit cine ştie ce, decât copy/paste din – probabil – comunicatul de presă. Aşa că m-am dus la Hoţii cumva în orb. Am ales prima reprezentaţie, cea de la ora 19, pentru că mai urma una, două ore mai târziu, când exista riscul ca actorii să fi fost deja obosiţi.

Când am intrat în sala de la Teatru Act, unde s-a jucat piesa, am văzut o scenă goală: nu tu decor, nu tu lumini, nimic, nimic. Lumea încă se foia prin sală cu hainele în braţe, iar ultimii spectatori neobişnuiţi cu locaţia îşi căutau locurile, când au apărut trei indivizi care s-au aşezat liniştiţi pe podium. Priveau şi ei amuzaţi la noi, personaje pierdute în viaţa lor pentru o seară. După care-au început: Damian!

Conor McPherson, un irlandez născut în 1971, a scris piesa This Lime Tree Bower când avea 24 de ani. Titlul original e împrumutat de la poetul britanic Samuel Taylor Coleridge (This Lime-Tree Bower My Prison, 1797) şi are ca subiect procesul de maturizare a trei bărbaţi (Joe, Frank şi Ray). Fiecare dintre ei povesteşte un crâmpei din aceeaşi păţanie. Fiecare vede lucrurile altfel pentru au vârste diferite, educaţie diferită, anturaje diferite, gusturi diferite, caractere diferite. Doar sexul îi uneşte şi-n gândire, şi-n simţire.

Totul începe într-o bună zi de vineri, undeva la malul mării, într-o zi ploioasă din extrasezon. Cu atâta apă, nici nu te mai miri de fluviul de cuvinte înşiruite într-o logică pe care numai un povestitor o ştie. Pentru că altfel, ce ar uni o bicicletă cu un Peugeot 205 şi un Saab? Sau pe Damian de Simple Simon? Sau cărţile cu propoziţii scurte de peştele afumat cu cartofi prăjiţi? Sau limbajul ca un ‘ce’ organic de un jaf perfect? Sau o Fanta de o Carlsberg cu lămâie?

Nu am niciun dubiu că ați stat măcar o dată de vorbă cu persoane care, în miezul discuției, sar la alt subiect sau îți oferă detalii fără importanță despre persoane pe care nu le cunoști și despre care nici nu vrei să afli mare lucru. Povestitorul face asta fără pic de dificultate, dar ție, ascultătorul, îți este tot mai greu să ții pasul cu firul narațiunii. Te mai trezești din când în când și zâmbești politicos, mai urmărești o frază-două, după care te cufunzi din nou în problemele și gândurile tale.

Dacă ar fi să caracterizez textul lui McPherson, aș spune că este descriptiv până la obsesie. De aici și dificultatea lui. Ce atrage, totuși, este expresivitatea celor trei actori (Theo Marton – Ray, Marius Turdeanu – Frank și Cătălin Mândru – Joe). Sunt clipe în care un simplu cot plasat în coastă sau o privire aruncată peste umăr spun mai multe despre personaj decât un șir întreg de replici. Singurul interval trist din romanul unui jaf de un comic perfect, foarte scurt de altfel, este cel în care Joe își amintește de mama, mai bine zis de aroma mâncării gătite de ea. În afara acestuia, însă, râs de voie, fără granițe și fără interes.

Revenind la aprecierea promotorilor Teatrului 74, recunosc că au fost obiectivi: și nouă ne-a plăcut. Mult încă. Și repet: au jucat spectacolul de două ori în aceeași seară. Kudos, guys!