Hai la teatru

Eu sunt ”mama”. Nu mă vedeți, dar apar în toate gândurile și visele. Nu mă auziți, dar sunt chemată în fiece dorință. Nu este casă care să nu mă găzduiască și copil care să nu mă simtă. Nu există fetiță care să nu-și dorească, măcar o dată, să-mi ia locul. După cum n-am întâlnit încă pe nimeni care să nu mă plângă. Uneori, îmi cresc copiii singură. Alteori, sunt bătută măr de omul pe care-l simțeam drag. Totul în speranța că atunci când voi ajunge la capăt o să am pe cineva lângă mine. Nu ca să-mi aline suferința, ci doar să mă țină de mână. Nu ca să-mi țină lumânarea aprinsă la cap, ci doar pentru a-mi încălzi calea cu căldura din priviri.

Am avut două fete: Viola și Agnes, pe care le-am iubit ca pe lumina ochilor. Viola, actriță, a plecat la casa ei. S-a măritat și are o fetiță, Denise. Agnes, în schimb, a stat mereu lângă mine. Și ea și-a dorit să urce pe scenă, dar nu i-a fost dat. A învățat, însă, toate rolurile Violei pe dinafară. Când Viola avea spectacol, Agnes juca în bucătărie.

Acum îmi trăiesc ultimele zile. Știu că Viola se gândește la mine, că va veni să-și ia rămas bun. Va veni… Respir greu. O aud dincolo pe Agnes. Face curat. E obsedată de curățenie. Și de ordine. Și de singurătate. Recunosc, nu am tăiat cordonul ombilical. Am fost egoistă? Nu, doar sunt mamă. O mamă nu-și lasă copilul singur, îl copleșește cu iubire, îl îndrumă în viață. Iar fetița, Agnes, ascultă supusă. Nu mă poate părăsi nici măcar atunci când îi dau de înțeles că trebuie să plece, să-și ia viața în propriile mâini.

Mă sufoc. Respir tot mai greu. Visez că Agnes și cu Viola se ceartă. Își reproșează că… Da, Agnes a fost mereu cu mine, dar Viola… Viola este actriță. Despre ea se scrie în ziar. Decupez articolele despre ea, le pun deoparte, departe de ochii lui Agnes. Ea nu înțelege, ea nu e actriță. A vrut să fie, ar fi vrut…

Iar se ceartă fetele astea, ce-or mai avea de împărțit? Și de ce acum, când eu mă duc, mă duc, mă duc…

* * *

Iadul este amintirea este un spectacol la care aplaud regia. Este semnată de Mariana Cămărășan. Ea este cea care – spun spectatoarele, suflandu-si nasul înainte să coboare din gradene – salvează spectacolul. Printr-un artificiu.

Finalul conceput de ea vine ca o purificare. Facem curat după toată mizeria lăsată de mamă. Așa sunt bătrânii, fac mizerie. Mai ales in ultima parte a vietii. Viața care merge mai departe si fara ei. În locuința respectivă, acum proaspăt, modern și vesel decorată, își va purta suferinta una dintre fete. Până va disparea și ea.

* * *

Am descoperit o nouă Nicoleta Lefter. Mult mai matură, mult mai expresivă. O actriță care a jucat două seri la rând în două spectacole complet diferite ca încărcătură și complexitate (Viața e vis de Dragoș Galgoțiu și Iadul este amintirea). Extraordinară și performanța Lianei Mărgineanu. Să le urmăriți pe amândouă și-n Câtă speranță.